O exegeză a poeziei lui Nicolae Labiș

Profesoară de umanioare la renumitul Colegiu Național „Ștefan cel Mare” din Suceava, Iulia Murariu este o prezență atât de modestă și discretă în viața publică și activitatea de zi cu zi, încât n-ar fi de mirare ca până și colegii de cancelarie să nu o fi remarcat la dimensiunile ei spirituale autentice. Nu-i cunosc performanțele didactice concretizate prin prestația de la catedră sau în munca la clasă cu elevii, cum se mai zice, însă din colaborările la elaborarea unor lucrări didactice precum Teste pentru capacitate (Suceava, Editura Euroland, 2003), Noțiuni de teorie literară (Suceava, Editura Euroland, 2003) și Teste de limba română (Suceava, Grup Mușatinii, 2004), nu se poate trage decât concluzia că avem de-a face cu un om al școlii, devotat profesiei de dascăl, care, prin consecință, nu poate înregistra decât performanțe notabile și în activitatea didactică curentă de informare și modelare a personalității în devenire, proprie vârstei adolescentine.

 

De altfel, dăscălița aceasta smerită ca o călugăriță probabil că nici nu are timp pentru o normală viață mondenă cât de cât exhiba(n)tă, pentru că timpul care-i rămâne, după îndeplinirea obligațiilor profesionale asumate, și-l dedică cercetării pe care o întreprinde cu seriozitate, acribie și aplicație. Iar prima condiție pentru practicarea optimă a unui astfel de travaliu o reprezintă sacrificarea ieșirii în public. Însă cine are timp și disponibilități să-i citească teza de doctorat, Interjecția în limba română, susținută în anul 2002 și publicată în anul următor la Editura Euroland din Suceava, constată că avem de-a face cu un om de știință, un lingvist autentic, de reală vocație și profesionalitate, predispus la investigații acribioase, cu apetit pentru descoperirea și relevarea noutății, stăpân pe limbajul și arsenalul metodologic proprii lingvisticii moderne, fără a ignora câtuși de puțin achizițiile funcționale ale lingvisticii tradiționale. Aprecieri în egală măsură elogioase se pot face și la adresa cercetătorului literar Iulia Murariu, care ne-a dat până acum două cărți de exegetică remarcabile, consacrate celor doi poeți de maximă importanță din literatura română actuală. Prima dintre acestea îl are ca protagonist pe autorul Necuvintelor și se intitulează Nichita Stănescu. Limbajul poetic (Suceava, Editura Accent Print, 2007), iar cea de-a doua investighează Poezia lui Nicolae Labiș (Suceava, Editura „George Tofan”, 2010), radiografiind creația poetică a celui care a descoperit și promovat cu curaj, în anii întunecați ai dogmatismului proletcultist, necesitatea Luptei cu inerția, pe baricadele căreia el a și căzut eroic, suprimat fiind de cei pentru care eradicarea inerției existențiale reprezenta/reprezintă un pericol letal sigur. Cartea Iuliei Murariu de-spre Poezia lui Nicolae Labiș este o abordare riguroasă și sistematică a universului tematic al poeziei labișiene într-o manieră care trimite la principiile criticii de resort, adecvată la factura estetică a obiectului de referință, lucrare care s-ar fi putut subintitula Teme și motive fundamentale. Cum precizează autoarea, într-o laconică expunere motivațională, studiul său își propune să investigheze „acele laturi ale creației lirice a lui Labiș care fac din poet un creator autentic, inconfundabil”. Ceea ce impresionează în demersul critic practicat de Iulia Murariu este, după părerea noastră, nu atât stabilirea temelor și motivelor fundamentale proprii operei poetice a lui Nicolae Labiș (operațiune, la urma urmei, regăsibilă parțial și fugitiv ilustrată tangențial și într-o serie de abordări anterioare: la Ion Bălu, de pildă, ca și într-o seamă dintre numeroasele cronici literare care i-au fost consacrate poetului de-a lungul timpului), cât, mai cu seamă, puterea și abilitatea de pătrundere analitică în intimitatea semnificativă a textului literar, cu accent nu pe ineditul temelor abordate (noutate care nici nu mai poate fi concepută, în definitiv, de vreme ce tematica este o entitate fatalmente limitată, ceea ce contează fiind perspectiva abordării, starea de spirit, sensibilitatea creatorului și ale epocii sale), ci, firește, pe ineditul manierei de abordare care-i conferă poetului nostru originalitatea la care el aspira cu aviditate instinctivă, chiar dacă, datorită vârstei, nu se poate delimita în totalitate de unele modele mai mult sau mai puțin conștient asumate. Procedând cu tactul și metoda care-i trădează frumos aderența profesională didactică, autoarea extrage din contextul poeziei lui Nicolae Labiș temele/motivele relevante și semnificative, începând cu cea mai evidentă dintre toate (a cărei abordare imparțială a devenit atât de „delicată” după 1989!), impusă de înseși „comandamentele epocii”, pe care nimeni nu le putea aboli, la vremea respectivă, fără riscul autoescamotării funcției expresive inexorabile pentru orice artist, echivalentă cu însăși neantizarea: Poezia de angajare socială. „Secolul XX”, capitol al lucrării în care accentul cade pe poemele de denunț și revoltă (Munca, Omul comun, Clio) în fața anomaliilor interesat provocate și întreținute în epocă de „trântorii ascunși după stindarde”, ajunși, ca și cei din zilele noastre, „în pisc de zaiafet”, pe care poetul îi denunță fără menajamente: ,,Nu sunt ei fiii țării, ci-s sterpe stârpituri / Și ochiul nostru ager îi vede și îi arde”, întrezărind chiar și soluția, radicală, de izbăvire: „Prinți jalnici cu blazonul prostiei poleite, / Nu mai răbdăm când prinții reali i-am izgonit. / Luați-i de pe tronuri și îi puteți trimite / Pe lângă boi în grajduri, la rânit”. Desigur, autoarea nu trece cu vederea, mai întâi, peste poeziile de angajare partinică, luând în discuție piese lirice precum Partidului, Comunistului, Primele iubiri (cu „Partidul Comunist în car de bătălie-naintând”) etc., care, din punct de vedere al realizării exclusiv formale, nu se poate spune că trădează poezia, ci dimpotrivă, încât la o dreaptă judecată de apoi a poeților, Labiș ar putea afirma, reluându-l pe Lucrețiu Pătrășcanu: „Întâi sunt Poet și apoi comunist!” De aceea considerăm că Eugen Negrici este îndreptățit să constate: „Labiș era un idealist cu o excepțională forță transfiguratoare (visând la viitor, nu la trecut), care izbutea fără eforturi și fără cârjele retoricii exhortative, să preschimbe credința în Comună și visul umanitarist în emoție pură. Idealul comunist nu a avut și nu va mai avea parte – în viitorul pe care îl putem aproxima – de un asemenea adept entuziast care să dea un sunet de o stranie autenticitate ideilor egalitariste”. (Vezi Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. 1948-1964, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 2010, p. 219-220.) Desigur, nici celelalte teme/ motive din poezia lui Nicolae Labiș care cad sub raza de incidență exegetică a criticului literar Iulia Murariu (dar ce anume rămâne neluat în colimatorul său?) nu sunt scutite de aplicația analitică atentă și meticuloasă care face și din această carte a autoarei rezultatul unui demers nu numai credibil și convingător, dar și provocator la lectură prin arcul de tensiune contaminantă pe care-l dezvoltă mai în fiecare pagină, prin concluziile pertinente la care se ajunge în urma unor demonstrații strânse în menghina unei logici imbatabile. Așa stau lucrurile în capitolul Autoportrete și arte poetice, unde se descifrează conexiunile lirice bizuite pe autoanaliza la care eul liric se supune cu luciditate și pasiune. O temă mai îndelung explorată, care străbate insistent poezia labișiană, copilăria, prilejuiește autoarei o abordare personală, cu identificarea de resurse lirice nereceptate de antenele antecesorilor, așa cum se întâmplă, de altfel și în capitolul intitulat Poezia naturii, cu disocierea natura originară/natura modelată de om în „era entuziasmului”, pe care poetul o trăiește plenar, sincer și contaminant, cu toată naivitatea conținută. Se impun a fi reținute, la fiecare capitol, unele considerații concluzive pertinente, precum cele din finalul capitolului dedicat poeziei iubirii, sentiment pe care Labiș îl trăiește cu mare discreție și gravitate: „Firav, dar coerent, în poezia antumă și postumă se conturează o «monografie a iubirii»: așteptare și visare, fericirea de a fi iubit și a iubi, tristețea senină a celui ce-și contemplă sufletul pârjolit de o iubire trecătoare ca însăși viața. Labiș nu e, luat în totalitate, un mare liric al iubirii, pasionale, chinuitoare, contradictorii, carnale ori spirituale. […] Dar Labiș este, indiscutabil și un poet al iubirii, al «primei iubiri» ingenue, trăite ca stare de grație: «Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu»”. Meditând cu responsabilitate gravă, cu intensitate și cu luciditate lirică, la rostul poezie și al poetului timpului său în lume (,,Noi scriem doar pentru poeți poezie,/ Bătem jaloane, spre a construi / Marele meșter care o să vie”, notează Labiș într-o postumă inclusă de noi în lucrarea Virtuți și virtualități poetice în manuscrisele lui Nicolae Labiș, din anul 1998), străbătut de întrebări privitoare la raportul dintre tradiție și inovație (,,Cum rimau înaintașii, / Ce e fond și ce e formă?”), Nicolae Labiș, constată autoarea, ,,se revendică de la o tradiție la care se raportează constant și conștient. Acorduri din lirica bacoviană, tonalități și structuri barbiene […] ori argheziene […], ecouri vagi din poezia lui Eminescu ori a lui Blaga confirmă deschiderea spre marea Poezie românească” și spre cea a umanității reprezentată de un Francois Villon, un Charles Baudelaire, un Arthur Rimbaud, un Li-Tai-pe sau de un Serghei Esenin, ca să nu mai vorbim de marea, viguroasa și mereu revigoranta poezie populară autohtonă, de la care Labiș își revendică sorgintea. Dar ,,Indiferent care i-au fost modelele și reperele, Labiș nu se situează sub strivitoarea forță a unui model tutelar. Și-a aflat de timpuriu propriul drum, împovărat de misia pe care și-a asumat-o în numele generației sale. La început entuziast, apoi… problematizând.” Desigur, autoarea nu putea să evite impactul critic și cu alte dimensiuni ale poeziei labișiene, precum Neliniștea metafizică. Omul în zarea cosmosului (unde Labiș ni se relevă ca ,,un poet căruia nu-i este străin fiorul metafizic”, ca ,,o natură stenică și o conștiință”), capitol care realizează parcă trecerea la abordarea câtorva motive relevante din universul poetic labișian, precum ,,ochiul, privirea și vederea” (subl. aut.), spre a ni se propune să poposim chiar printre Motive mitice românești și universale (,,Creator al unei adevărate mitologii poetice, Nicolae Labiș reinterpretează sui generis, în lirica sa, vechi mituri românești și universale și «întemeiază» altele ori aderă la miturile moderne ale contemporaneității lui”), relevate cu aceeași pătrundere și iscusință analitică. Un ultim capitol – cel mai întins – (dar nu cel final, cu care autoarea ne rămâne datoare) al acestei cărți așteptate, ne dăm seama acum, de atâta vreme, pune în evidență un amplu și amănunțit ,,inventar” de mijloace prin care se conturează limbajul poetic labișian, recte mijloacele stilistice și retorice, structurile gramaticale morfo-sintactice cu funcționalități și destinații expresive, prezente în lirica poetului de la Mălini, cu intenționalități estetice, autoarea precizând că ,,Fără a fi cu adevărat un creator de limbaj poetic, Nicolae Labiș a inovat, timid, e drept, și la nivelul expresiei artistice”, valorificând ,,registre stilistice variate”, dar neizbutind să evite, uneori, și ,,versurile apoetice”. În fine, concluzia întregului demers critic atât de personal și consecvent analitic, cam grăbită și expeditivă, pare un ecou din paradoxul involuntar al lui Marian Popa (v.- Dicționar de literatură română contemporană, ediția I): ,,Inegal valoric nu doar în ansamblul creației, ci și în cadrul aceluiaș poem, Nicolae Labiș e un poet viabil prin chiar această inegalitate. E Poetul.” Un capitol concluziv nuanțat, de anvergura și alonja celor care reprezintă conținutul propriu-zis al cărții, era, după opinia noastră, necesar și ar fi încheiat sintetic o derulare analitică impresionantă (cel puțin pentru mine). Până la o a doua ediție, ne mulțumim cu aprecierea lapidară de pe coperta a patra a cărții, pe care se impune să o reținem, în primul rând datorită justeței și onestității ei: ,,Nicolae Labiș nu e poetul unei epoci și atât. Creația lui literară e departe de a se constitui în expresia versificată a unei ideologii politice și de a fi sortită să apună odată cu timpul în care a fost scrisă. Labiș e și semnatarul unor versuri de circumstanță, al unor poezii «de angajare» și al unei poezii «ocazionale», dar sensibilitatea și temperamentul liric, situarea în esența lirismului autentic prin viziune și limbaj, maturitatea timpurie a concepției artistice etc. îl impun ca un veritabil Poet.” O mențiune specială considerăm că trebuiește emisă vizavi de aparatul critic al cărții care depășește cu mult ținuta, structura și nivelul obișnuite în cazul unor Note și referințe bibliografice, reprezentând parcă nucleul dezvoltat al unei lucrări despre receptarea critică a poeziei lui Nicolae Labiș. Și prin această secvență a lucrării sale, autoarea își relevă personalitatea originală, căci comentariile la fiecare trimitere bibliografică referențială pun în evidență, pe lângă adeziunea la opiniile critice citate și reproduse in extenso, mai ales delimitările pe care înțelege să și le asume în virtutea spiritului critic care o caracterizează și care i-a guvernat întregul demers exegetic la a cărui receptare ne-a făcut bucuria de a ne provoca. Mai grăiesc și pe la Suceava specialiștii! Dar problema e dacă sunt auziți. Părerea noastră este că nu. Fiindcă nu (prea) are cine!