Votul e cea mai profitabilă investiție

Pentru partidele de la putere, corectitudinea alegerilor și democratizarea instituțiilor statului de drept nu constituie o prioritate. Cam asta rezultă din analiza discursului lor politic recent. Or fără o reformă electorală clară, România va organiza niște alegeri absolut inutile. De demonstrat.

 

Asocierea între politicieni și afaceriști, veche de când lumea, nu e brand românesc. Accesul celor bogați la putere s-a făcut pretutindeni prin mijlocirea aleșilor și a funcționarilor de stat corupți. Aceleași lucruri se petrec și în democrațiile consacrate, evident, într-o măsură mult mai mică decât în țările unde justiția nu-și (poate) face datoria. Singurele diferențe constau probabil în dimensiunile businessului și tragismul consecințelor. Votul nostru și averile lor Afirmațiile de mai sus pleacă de la o observație verificată: în România principalele averi provin din afaceri cu statul, din tunuri date bugetelor naționale, locale, sau sectoriale, adică ale ordonatorilor secundari și terțiari de credite. Așadar ale ministerelor și ale multelor agenții guvernamentale, precum și ale deconcentratelor, ale subsidiarelor județene. A nu se înțelege că sectorul privat n-a suferit de pe urma acțiunilor de pradă ale atâtor haiduci, profitori și înșelători, multe determinate de nevoia acută de fonduri pentru campanii, dar aici justiția măcar operează cu celeritate, e drept, invers proporțională cu statu quo-ul celui prins asupra faptului: cu cât conturile sunt mai doldora și poziția socială mai înaltă, cu atât mai mică e șansa de a se agăța în ochiurile inegale ale plasei justițiarilor. Campania electorală are mâna spartă Bazele unui astfel de troc între viitorii aleși și oamenii cu bani se pun în campaniile electorale. Fără nicio exagerare, în România se aruncă pentru voturi cei mai mulți bani negri din toate țările UE. Din trei motive: din pricina incompetenței și a furăciunilor la guvernare partidele n-au cine știe ce rezultate aducătoare de voturi și adeziuni, nimeni nu s-a ocupat vreodată cu seriozitate de finanțarea corectă și de controlul financiar al campaniilor electorale, iar de transparența donațiilor nici nu poate fi vorba. Sunt câteva moduri de a procura bani: estorcarea micilor afaceri locale și a marilor țepari naționali ca băieții deștepți din energie, drumuri, salubritate, bănci, angrosiști și detaileri, subvenționarea de către firmele de stat, contribuțiile membrilor, iar uneori „împrumuturi” de la cămătarii consacrați și, pe cale de consecință, implicarea interlopilor în bătălia electorală. De ce nu se condamnă hoția? Atât timp cât matrapazlâcurile electorale nu beneficiază de o lămurire generală în Parlamentul României, iar rezultatele nu sunt consfințite printr-o lege draconică, șansele schimbării nici nu pot fi luate în considerare. E nevoie de voință politică, de realism, de pragmatism și de justițiari pentru a ieși din fundătura actuală. Cel puțin în această conjunctură, când partidele din arcul guvernamental încearcă să salveze ce se mai poate salva, e greu de crezut că se vor așeza la masa tratativelor. Lecția lui Pinalti, baronul de Neamț, e încurajatoare. Le-a demonstrat pe viu pedeliștilor cum se poate câștiga un loc în Parlamentul României, chiar dacă sorții le-au fost împotrivă, lecția asta putând fi învățată la orice facultate de drept. Banii negri înseamnă sărăcie perpetuă Acești bani negri viciază corectitudinea scrutinelor, prelungind sine die tranziția spre un regim democratic. Suntem însă necăjiți deoarece contributorii consideră donațiile lor investiții foarte profitabile care trebuie să le întoarcă de zeci de ori sumele puse în joc. De aceea, recuperarea se face prin contractele cu statul, unde prețul de cost poate fi de multe ori mai mare ca în Las Vegas și Miami Beach. Și-așa nimeni nu controlează, iar românii plătesc cele mai multe taxe pe cap de locuitor fără să se intereseze unde se duc banii. Acestea sunt motivele pentru care marii contributori, băieții deștepți, asfaltatorii-deszăpezitorii, gunoierii, șefii de regii și agenții nu vor să desecretizeze contractele cu statul, nici să facă publice actele de management. Iar acolo unde transparența lipsește, doar procuratura poate face lumină, și asta numai în caz de comandă politică. În rest rămâne cum ne-am înțeles. Q.e.d.