„Imperativele școlii sub semnul păcii și al războiului (1914-1945)” este capitolul în care Iosif Victor prezintă cum au intrat rușii în sat, plecarea lor, apoi intrarea germanilor în zonă și respingerea lor.
Și școala a avut destul de suferit în acest război, în general, și în această perioadă, în special. Dezvoltarea învățământului din sat este prezentată foarte documentat, cu bune și cu rele. Din diferite documente emise de Inspectoratul Regiunii XIV Cernăuți aflăm despre necesarul de cadre didactice și de materiale pentru școlile din această zonă și, în mod special de școlile din Vicov. Păstrându-și bunul obicei, autorul apelează și în acest capitol la amintirile unor săteni în vârstă, participanți la aceste evenimente. Dintre aceste mărturii, destul de multe, ne-am oprit la câteva, și anume: „Cel mai însemnat învățător din comuna noastră a fost Ioan Vicoveanu. Apoi vin la rând Ilie Spânu, Vasile Cârstean, George Tudose, Constantin Bolocan, Teofil Spânu, Vasile, toți din Vicovu de Jos. Străini au fost mai puțini: Ifrim Isopescu, unul Arimițoaiei, Moldoveanu, Oanea.” (Nicolae Spânu a lui Vasile). „În clasa I ne-a învățat directorul, un domn bătrân, Popovici… Clasele V-VII se făceau la un loc. Atunci a ajuns Ilie Spânu director, iar noi am învățat mai multe cu doamna lui, o femeie tare cumsecade.” (Ana Ursachi a lui Constantin a Mitruțoaiei). În capitolul „Școala în comunism și tendințele actuale” autorul face o trecere în revistă a dezvoltării școlii vicovene, cu precizarea numărului de preșcolari și elevi din școlile comunei. Cititorul află lucruri interesante și despre Gimnaziul unic, care a funcționat în comună între 1 septembrie 1946 și 31 august 1948. Nu uită să precizeze și cum a fost politizat învățământul după abdicarea regelui Mihai și reforma învățământului din anul 1948. Un merit deosebit al autorului este și acela că a prezentat cadrele didactice care au funcționat în cadrul școlilor vicovene în acea perioadă, precizând și toate datele despre ele. Spun că acest lucru este foarte interesant pentru că este de datoria noastră să ne gândim cu recunoștință la înaintașii noștri, care au contribuit la punerea bazelor învățământului în limba română, iar noi trebuie să cunoaștem acest lucru pentru a-l putea duce mai departe. Autorul prezintă și dinamica înzestrării bibliotecii școlare cu carte. Dacă în februarie 1968 biblioteca școlii avea doar 2.326 volume, în anul 2010 fondul de carte a ajuns la impresionanta sumă de 11.958 volume. Este o dovadă a preocupărilor conjugate ale conducerii școlii și administrației locale. Întrucât cei mai în vârstă au trăit evenimentele acelor ani, tânărul cititor află despre implicarea cadrelor didactice în viața socială, culturală și ideologică a localității, tinerii având foarte mult de învățat. Tot lucruri inedite, nemaiauzite chiar, vor afla tinerii cititori lecturând capitolul „Dascălii, țăranii și colectivizarea”. Aici autorul prezintă mărturii zguduitoare ale unor țărani din sat, care erau în acea perioadă maturi. Se cunoștea că la Vicovu de Jos, ca de altfel în întreaga zonă, se desfășoară o bogată și diversă activitate culturală. Localitatea a fost binecuvântată de bunul Dumnezeu cu o valoroasă pleiadă de cadre didactice. De aceea nu i-a fost greu autorului să ne prezinte activitatea acestora încă de la alfabetizarea din anul 1948. Trebuie să apreciem faptul că sunt menționați absolut toți intelectualii care-au activat în diferite formații artistice, neuitându-l nici pe George Hrihor, veteranul care-a condus zeci de ani formația de teatru a căminului cultural și care, în ciuda trecerii anilor, este încă un fermecător interlocutor și foarte activ pe tărâmul vieții culturale și sociale din sat. Foarte interesante comentarii face autorul despre inspecția școlară, cercurile pedagogice și caruselul examenelor de orice fel. Credem că cititorul se va opri mai mult și va reflecta la „repetabila reformă” și, adăugăm noi, veșnică și fără rezultate palpabile, care să folosească acestui sector foarte important al unei țări. Școala vicoveană are o bogată tradiție și în redactarea revistei ei, care are un titlu foarte sugestiv: „Generații”. Interesant este că de la numerele 2 la 10 revista a apărut sub titluri sugestive ca: „Sofia Vicoveanca” (nr. 2), „Șezătoarea” (nr. 5), „Hristos a înviat” (nr. 7 și 8), ”Bucovină, mândră floare” (nr. 10). Așteptăm și următoarele numere. În continuare sunt menționate numele a douăsprezece personalități ale satului, și nu numai, care au fost atribuite unor străzi din sat. În mod fericit, urmează transcrierile unor scrisori, uneori și mesaje scurte, care-au fost trimise autorului cărții de către multe personalități ale culturii și vieții sociale din România. Filiala Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina din Vicovu de Jos este cunoscută prin activitate susținută, continuă, datorată, în primul rând, celui care este sufletul și inima ei, profesorul Victor Iosif. Este prezentată, cronologic și succint, activitatea acestei filiale, fiind menționați toți cei care au desfășurat activități în cadrul ei, de-a lungul vremii. Sunt reproduse mesajele primite de la prof. Vasile Precop, unul din artizanii reactivării acestei societăți. Acest capitol prezintă, în mare, întreaga activitate și din Depresiunea Rădăuților. Sunt menționate foarte multe din discuțiile purtate cu diverse personalități de-a lungul anilor: Vasile Adăscăliței, Vasile Precop, Mircea Irimescu, Marin Gherasim, Vasile Mucea, acad. Dimitrie Vatamaniuc, Eugen Dimitriu, Marian Olaru, George Motrescu și alții sunt personalitățile care-au fost intervievate de autor, sintezele acestor interviuri fiind consemnate în carte. Capitolul se încheie cu menționarea numelor celor 65 de membri ai Filialei Vicov, cu precizarea și a unor date despre ei. Pentru eternizarea memoriei dascălilor care au contribuit de-a lungul vremii la „luminarea oamenilor satului”, la educația și instrucția copiilor lor, autorul dedică un capitol întreg: „Diriginții și directorii”. Astfel că, de la Dimitrie Siretean (1834-1859) și până la Vasile Popescu (în prezent) autorul nu-i prezintă succint, ci aproape la fiecare vine cu măcar o întâmplare din viața acestuia. Scoate mai mult în evidență relațiile acestor cadre didactice cu autoritățile locale și, pe ici, pe colo, și cu cele raionale, regionale sau județene. Cele câteva cadre didactice nu sunt prezentate nici ele sumar, ci în detaliu, venind cu foarte multe date din activitatea lor, chiar cu precizarea de câte ori a fost unul căsătorit. În continuare, în ordine alfabetică, sunt prezentate 203 cadre didactice care au profesat de-a lungul unui secol în comuna natală. Consider că și acesta este omagiul autorului față de aceste personalități. (Va urma)
Comentarii