Sărbătorile

Se apropie sărbătorile de iarnă. Se fac pregătiri pentru a le petrece fie în țară, fie în străinătate. Lumea este împărțită în două: a celor ce petrec sărbători exotice și a celor săraci.

 

Pe vremuri, zilele de sărbătoare însemnau mirajul începerii noului an sub auspiciile frumuseții născute din cântec. Tot pe vremuri, sărbătorirea anului nou era aproape obligatorie. Astfel, conducerea căminului cultural organiza revelioane pentru întreaga comunitate, iar un bun orator ura participanților la festivitate bun venit, îi felicita, le ura „La mulți ani!”. Era o mare bucurie, răsunau cântece de petrecere. Acum la cămin se adună lumea din 4 în 4 ani în preajma alegerilor, când sunt multe promisiuni, de care – după alegeri – se alege praful. Există în amintirile oricui o casă a bunicilor, un glas cald de bunică blândă, care se roagă la căpătâiul nostru, chemând îngerii să ne ocrotească somnul și viața. De aceea ne este tare dor de aurita inocență a primilor ani de viață, de primele amintiri. Anii se scurg, timpul nu iartă pe nimeni și îi vedem tot mai aplecați de nevoi, tot mai bolnavi, mai șubrezi, mai umili. Am vrea să fugim, neavând puterea să îndurăm suferința de a-i ști aproape de stingere. Gândul că toți bătrânii cerniți pe care-i vedem în stradă întinzând mâini tremurătoare pentru a cerși ajutor sunt la rându-le bunicii cuiva ne cutremură inimile. Uitarea poate fi uneori atât de nemiloasă, nerecunoștința atât de adâncă, încât mâinile care ar merita pecetea sărutului sunt nevoite să se preschimbe în căuș și să ceară. Or, fără ei n-am fi fost niciodată ceea ce suntem acum, lor le datorăm seninătatea și pacea din noi, ei ne-au însămânțat în suflet credința și smerenia, iertarea și bunătatea. Tragedia pensionarilor e greu de conceput în această eră pe care o declarăm „dezvoltată”. După zeci de ani de muncă, oamenii se trezesc cu pensii de câteva sute de mii. Ce mângâiere ar mai putea avea aceste suflete după o viață de sacrificii și speranțe care s-au dovedit iluzorii? Îi vezi pe bătrânii de azi târându-și pașii pe stradă, cu sacoșele aproape goale, în farmacii cer 4 aspirine că n-au mai mulți bani, aleargă kilometri după rețete compensate, trec pe lângă cofetării, neavând cu ce-și potoli vreo poftă. Ce fel de țară este asta în care tocmai cei care au zidit-o din temelii – și acum ar trebui să se odihnească fără griji – sunt veșnic flămânzi și îngrijorați? Pensionarii stau la lumina lumânării ca să nu consume curent, unii, cu stâlpul sub geam, nu-l au deloc. Bolnavi, aduși de spate și necăjiți sunt uitați de toată lumea. Iar unii dintre parlamentari exprimă public dorința de a-i vedea dispăruți. Mai trist, pe unii, înșiși copiii lor îi părăsesc, se duc în lume și îi lasă să moară de foame sau să trăiască din mila publică. Învățătoarea A. Elena, cu cei doi fii ca două flori, a fost nevoită să-și vândă casa și să ajungă la căminul de bătrâni din Rădăuți. Colega ei de serviciu o mai vizitează din când în când, aducând printr-o fundație ajutoare, dar nu există pe lumea asta ceva mai de preț decât un cuvânt bun, o mângâiere. Dar tineretul n-are timp de ei, fiecare vrea să-și înfulece propria viață cu egoism, nu să se dedice suferinței unor neputincioși. Pensionarii își petrec serile în întuneric, în bâzâitul molcom al unui radio vechi de pe vremea războiului. Aud că se mai schimbă câte un regim, că forurile europene fac și dreg… Numai ceva bun pentru ei nu aud. Așteaptă minunea zi de zi, dar ea întârzie. În locuința lor e din ce în ce mai întuneric și mai frig, cămara e din ce în ce mai goală. Își amintesc de vremurile în care Crăciunul însemna brad, sarmale și cozonaci. Acum e doar un gol imens. Nu-și mai permit provizii de iarnă, ziare, carne, veșminte noi; se îmbracă de la second-hand, în cel mai fericit caz. Îi vezi iarna, prin zăpadă, cu ghetuțe scofâlcite, degerați și suferinzi. Câte un om mai milos le întinde câte-o bancnotă, iar ei izbucnesc în plâns cu un „bogdaproste” umil. Au fost oameni demni, au muncit cinstit, au fost sănătoși și bine îmbrăcați, iar acum au ajuns la mâna destinului, deoarece statul s-a descotorosit de ei deîndată ce n-au mai putut munci; a trecut problemele lor la „și altele”. E adevărat că, adeseori, în preajma sărbătorilor, mai apare câte un miliardar pe la căminele bătrânilor cu sacoșe cu ajutoare, dar aceasta e pentru imagine, știind că va fi arătat la tv întregii țări. Suntem țara cu cele mai multe festivaluri de modă și concursuri de Miss pe cap de locuitor, dar bătrânii noștri, care ne-au crescut rupându-și de la gură, sunt marginalizați, uitați, li se reproșează că alții muncesc pentru ei, li se dorește cât mai urgent dispariția. Eu, din suflet, le doresc multă sănătate, mulți ani, iar, dacă aș avea putere de decizie, problema lor aș pune-o pe primul plan. A. GHEORGHI