Părinți la stat

Tocmai am aflat că o fetișcană pe care o cunoscusei cândva (…era o elevă frumușică și silitoare, care, așa cum se zice, „promitea”) zămisli un prunc din buruieni, găsi cum „să-l dea la stat” și, floare tânără cum încă-i șade și cum are trecere…, cine știe ce va mai face. Nici ea nu știe. Măcar e bine, dacă se poate zice așa, c-a fost în stare să decidă (alții vor zice că-i lepădare și lepădare de sine!) că nu poate să fie nici domnișoară, nici mamă.

 

Așadar, vor fi străinii cei care vor avea-n seamă norocul copilului care n-a visat pe ce lume-i sunt părinții și la ce lume deschide el ochii. Uneori, da, statul pare a fi o instanță care iartă și oblojește greșelile cine știe cui ori de la care se cere iertare și ajutor, și de toate. Zic astfel uitând de domnișoara de mai sus, gândind însă la neputincioșii și netrebnicii care, ajunși la casele lor, de chirpici ori cu garaj și piscină, se găsesc într-o zi pe lume cu părinți vârstnici și bolnavi, cerșind, intervenind, gata să plătească ori să înjure („sistemul”), ca cineva (oricine în afară de ei!!!) să le ia părinții de pe cap, să-i scape de așa „pedeapsă”. Unii vor fi fiind „norocoși”, știind sforile prin care să-și îngroape de vii părinții în uitare; alții se cred urgisiți că au avut genitori, umblă de colo-colo cu gura plină de sudălmi (îmi povestea un funcționar care, pentru 800 lei/ lună, este zilnic blestemat și pentru asta) că nu se găsește o oarecare instanță care să-i ia de pe cap, repejor, beleaua de tată, pacostea de mamă…