Micii eroi și o inimă mare

Am norocul anul acesta să mai predau la două clase de la Școala Buda, comuna Râșca. Recent, la „momentul expozitiv”, le-am oferit un model: „Mesteacănul de pe munte”, pe care îl vedeam în fiecare zi, în această toamnă târzie, ca o imensă lumânare, străjuind întreg satul.

 

A doua zi, mă întâmpină cei din clasa a VII-a cu un glas emoționat: – V-am apărat mesteacănul, începe Narcis Ungureanu. „Momentul” a fost, de data aceasta, foarte animat, copiii relatându-mi cu un ton grav, neobișnuit la ei, cum i-a mobilizat femeia de serviciu, inimoasa Viorica Socz, cum s-au repezit pe deal când flăcările înghițeau tufișuri și fugeau în sus, spre pădure, ca niște balauri roșiatici, cum ardeau pomii și gardul dinspre pădure… – Prima a fost tanti Viorica. Ea ne striga tare și ne încuraja. Cu parul, cu lopata, cu măturoiul, am bătut focul, să nu ardă pădurea. (Ionela Feraru) – Am luat o scândură dintr-un gard, zice Veniamin Iacob, și am buchisit focul. – La început eram singuri pe deal, apoi au venit oameni cu lopeți și topoare, vorbesc într-un glas. – Noi încă mai luptam cu crengi mari rupte din copaci, adaugă Daniel Rusu. Cu alți colegi am stins focul de pe o șură. – Am rupt gardurile care ardeau, intervin iar în cor. Erau acolo și paznicii pădurii, care ne-au adus găleți, să cărăm apa pe deal. – Vedeam flăcări mari, purtate de un vânt puternic spre pădure, iar fumul ne intra în ochi și respiram greu, își aduce aminte primul vorbitor. – Ne-am bucurat când au venit mașinile cu pompieri. Noi am continuat să stingem cioatele care încă fumegau, iar ei au oprit focul tocmai când să intre în pădure. (Florentina Monoranu). După ce s-a terminat, am plecat acasă, dar s-au mai aprins niște rădăcini după aceea, noroc că pădurarii și paznicii se aflau acolo. – A fost cu noi și Marinel Rusu și a ajutat și el, e mulțumit Maftei Constantin de colegul său. În pauză, doamna învățătoare Camelia Aioanei ne mărturisește, încă vădit tulburată: – Dacă nu ajungeau pompierii la timp, cărora se cuvine să le mulțumim, casa noastră de sub deal ar fi ars. Și poate și altele… Viorica, vrednica noastră doamnă de serviciu, cum îi spunem adeseori cu respectul cuvenit, a fost cea dintâi persoană care a observat focul și a dat alarma. Puternică, neînfricată în situații dramatice, înconjurată de elevi, o văd ca un general în bătălie, încurajând și organizând forțele. – Erau niște copii, dar luptau cu tragere de inimă toți. Florentina, mai ales, s-a avântat ca un flăcău voinic. Am din instinct, adaugă, în momente de primejdie, o puternică forță care mă dezlănțuie în apărare și ocrotire. E pădurea boierului, dar Dumnezeu a creat acest leagăn ocrotitor și, vă dați seama, ce-ar fi dealurile golașe fără păduri? Aici respirăm aerul curat al munților din apropiere, în păduri intrăm de la primele flori și până la bureții din toamnele blânde. …I-am admirat gândirea înțeleaptă (a citit toată viața și o face și acum), fapta ei curajoasă și altruistă. Am reflectat îndelung la atitudinea ei civică, la micii noștri eroi, care au scris (cu amândouă mâinile!) „momentul curajos” din ziua aceea: „Și noi am apărat pădurea!” Prof. ZENOVIA ȚICALO, Râșca