100 de ani, pe muchie….

Ar trebui, ei centenarii, să fie mari și falnici, asemeni copacilor ce și-au înfipt rădăcinile în pământ în alte timpuri, apoi au rămas, martori ai vremurilor, dând umbră și rod, zeci și zeci de ani. Fiecare an trecut, fiecare experiență de viață acumulată, fiecare bucurie și fiecare necaz strâns în cei 100 de ani de viață ai unui om ajuns la acest prag ar trebui să lase câte un „cerc” în jurul lui, ca apoi noi, viețuitorii mai tineri, să le putem „citi” mai ușor secretele lungilor lor existențe.

 

Dar nu se întâmplă astfel. Bunicii și străbunicii noștri se fac din ce în ce mai mici în necruțarea anilor. Devin tot mai plăpânzi, mai doritori de ajutor, câte o „mână de om” cu privirea vag încețoșată și mâini vineții tremurânde, uituci și geniali, greoi și minunați. „Am zis eu vreodată că o să ajung la 100 de ani?” Pe 5 decembrie 2011, Paraschiva Doroșcan, din Moara, a împlinit 100 de ani. Bătrâna centenară adunase ieri în jur membrii a patru generații. Veniseră și nepoatele de la Bosanci, femei frumoase, de 40 – 50 de ani, copii ai surorilor ei, răposate. Veniseră copiii, copiii copiilor, dar și copiii copiilor copiilor ei. Se bucurau că bătrâna există, că o au în familie, ca pe un bastion al venerabilității centenare. Au felicitat-o, firesc, și primarul Constantin Prodaniuc, și preotul satului. Voiam s-o întreb pe Paraschiva Doroșcan, ca pe toți cei despre care am scris când au ajuns la aceeași vârstă: ce au făcut de au ajuns la asemenea vârstă? Ce au mâncat, ce au băut și cum au trăit ca să prindă 100 de ani? Există vreun secret al longevității sau numai Dumnezeu orânduiește cât de lung să fie firul vieții pentru fiecare dintre noi? În cămăruța mică în care mișunau copii, nepoți, strănepoți nu era însă loc de filosofie. Se făcea doar istorie, istoria de suflet de 100 de ani a unei familii numeroase. „Hrrr, hrrrr… Așa am făcut toată viața. Am fost o gâfâită de când mă știu. Am zis eu vreodată că o să ajung la 100 de ani? Chiar am 100 de ani, bătuți pe muchie, chiar zilele astea i-am împlinit”, a spus bătrâna sărbătorită, referindu-se și la suferința ei cronică la plămâni, căpătată încă de când era tânără. „Sărut mâna, să fii sănătoasă, să ne trăiești!”, au felicitat-o atunci două strănepoate sau nepoate, oferindu-i o icoană sfințită. „Cum îți spune ție?”, a vrut să știe bătrâna. „Doroșcan”, răspunse una dintre ele. „Doroșcan îmi spune și mie”, replică glumind bătrâna. Străbunica Paraschiva, frumos îmbrăcată, îmbrobodită cu tulpan de duminică, încerca apoi să dea în mintea ei de „urma” unui alt nepot ce tocmai îi pupase mâna bătrână. „Sunt Florin, nepotul matale de la Rădăuți”, insista un tânăr bărbat. „Al cui?”… „Al lui Gheorghe”, săriră în ajutor și alte rude aflate în cameră. Apoi bătrâna sărbătorită păru satisfăcută de completare. „Ce-am avut, când am avut… și câteodată n-am avut” Aveam în față mâna de om ajuns la 100 de ani. Un om simplu, ce n-a ieșit niciodată din județul Suceava, care a muncit toată viața din greu, care a crescut pe rând, dar și din generații suprapuse, 4 copii, 15 nepoți și „nu mai știu” câți strănepoți, după cum a afirmat… unul dintre „băieții” ei în vârstă de 74 de ani. „A crescut la nepoți, săraca, de nu mai putea. Noi veneam, lăsam copii și fugeam la treabă. Ea ne certa că nu mai poate să aibă grijă de toți, că are și ea treabă, dar noi plecaserăm deja. Dar i-a crescut pe toți cu grijă mare. Pe ea, chiar de la 8 luni”, arăta fata de 68 de ani a bătrânei de 100 de ani către o altă femeie ce trebăluia prin jur. O dilemă măcar mi se cerea lămurită. „Bunico, zi-ne și nouă ce-ai mâncat de-ai ajuns la 100 de ani?” „Ce-am avut, când am avut… și câteodată n-am avut”, a venit răspunsul ei. Atunci am respectat-o pe bătrâna din fața mea mai mult decât se cuvenea pentru venerabila vârstă împlinită pe 5 decembrie. Am respectat-o pentru că trăise cum eu nu am trăit vreodată. Greu… Și pentru că supraviețuise în ciuda greutăților, cu curaj și frică de Dumnezeu, dăruindu-se, cu dragoste, familiei.