Sfidare

Vecinul meu de peste drum – nu vreau să-i dau numele, acum totul se scrie sub anonimat (un anonim sunt și eu) –, știe multe. S-a însurat, săracul, cu ani în urmă.

 

Avea bani de veterinar. I-a tăiat socrul său doi tăurași grași, la care a mai adăugat vreo doi godaci pe care abia i-a prins în bătătură și porneala era făcută. Cu muzica a rezolvat-o repede. Pe atunci nu se punea la masă… Salam. A trecut dealul, a găsit câțiva lăutari de elită, i-a suit în căruța de la dispensarul veterinar (o tobă, o vioară, un fluier, un acordeon) și i-a instalat în căminul cultural, pentru că la pensiunea… Piperată, prin anii ’70, nu prea aveai loc. Homarul/omarul n-a mai ajuns la nuntă: s-a stricat hardughia de autobuz. Bucătăreasa, una singură, dar bună, a ales varza din spatele casei și a făcut o salată pe cinste! Țuica și vinul de Vrancea, și nu cele de peste mări și țări, au făcut deliciul petrecerii. N-a avut cei 20.000 euro pentru rochia miresei, dar a găsit un costum popular cusut de mama sa. N-a avut limuzină, dar a venit vărul de peste apă cu o caleașcă înflorată. A vrut să invite un post de televiziune, dar pe atunci nu era decât… Postul Mare. Pe care lumea îl ținea cu sfințenie și, poate, de asta ne mergea mai bine. Nu era nevoie de badiguarzi, pentru că toți erau cu gândul la Cel de Sus. Banii, nici vorbă, nu se puneau în plic; plicuri nu erau! Se dădeau mirilor prin strigare. Două zile și două nopți – cu tot cu întuneric… – a durat nunta. S-au făcut glume, s-au depănat amintiri, s-au legat prietenii, și, în rest, vorba vecinului de peste Carpați, a fost fain… Când să facă focul de artificuri, s-a gătat petrecerea. Se întreabă și acum bunul meu vecin, oare de ce atâta fast, sfidare și lipsă de respect pentru cei din jur, în vreme ce nevoiașii sunt tot mai nevoiași… N-am putea, oare, să le facem mai la… dos? „Țara arde și baba se cheaptănă”.