Ne despărțim de Europa ?

Spațiul public românesc încă nu se raportează la UE ca la o comunitate a noastră. Tony Judt vorbea de complexul marginalității. După integrare, în mediile occidentale erau la modă reportaje, informații, comentarii despre români.

 

Pe noi nu ne preocupă viața apusenilor. Plini de speranțe, am devenit cetățenii unui teritoriu comun, dar e nevoie de însușirea aceluiași set de valori. Dacă vrem să reușim. Regatul Unit se află și el la margine, însă metropola londoneză rămâne Centrum Mundi, inima civilizației cultural-economice, idee întemeietoare a Commonwealthului. Când bați cu piciorul drumurile insulei, stârnești curiozitatea localnicilor, căci nimeni nu circulă pe jos decât pe cărările munților sau pe străzile forfotind de turiști veniți din toate colțurile lumii. Englezul de rând e la serviciu. Îl vezi doar în weekend când își face cumpărăturile, când se duce la biserică sau iese cu familia la plimbare pe multele faleze, alei, fie vară, fie iarnă. Marile aglomerări urbane sunt altfel alcătuite. Dispun de piețe centrale imense, loc de taifas, agora, multe cu celebrul gazon. Ai impresia de libertate când simți sub tălpi moliciunea, prospețimea covorului de iarbă. Locuințele se află departe de centru, în adevărate parcuri și grădini înflorite, nu depășesc două etaje, iar blocuri sunt doar pentru hoteluri, asistați, spitale… Cele mai multe case, însă, se găsesc la câteva mile distanță, ascunse printre arbori în cochete villages cu absolut toate utilitățile. Dihotomia urban – rural a dispărut de mult. Nicăieri n-am văzut atâția copii în cărucioare, în brațe, de mână, ori zbenguindu-se lângă părinți. Populația regatului crește anual cu câte un milion. Nicăieri n-am văzut atâția vârstnici făcându-și piața, unii în niște minimobile electrice, alții în propriile mașini, țipător de elegante. Sunt activi, nu întind mâna, n-au ajuns o povară a nimănui. Pensionarea se face nu la o vârstă, ci atunci când e cazul. Nu șchioapătă, nu au Parkinson, nu cad pe caldarâm. Sunt bătrâni drepți, frumoși și demni. Nu prea apelează la serviciile de asistență socială, deși guvernul alocă sume uriașe, care i-ar înspăimânta pe guvernanții noștri. Nu vezi gunoaie. Nu sunt câini vagabonzi. Iepurii, veverițele circulă nestingherit. O vulpe cerșind a ajuns la televizor. Nimeni n-are în curte găini, nici straturi cu legume. Lebedele populează orice baltă. Peștii, de asemenea. Fără stres. Statul are un comportament atipic. Aparent sever, aplicând legea până la detaliu. Se bazează pe cetățenii care vor să facă ceva: o fabrică, un magazin, o casă, unu, doi, trei, patru copii etc. Imediat ce-i dibuiesc, o mulțime de agenți, bănci, organizații le sar în ajutor cu oferte, consultații, credite ieftine. Nu e nevoie de umblătură, de ani, de rugăminți, de pile, de mită, ci de un simplu accept după care se declanșează un întreg mecanism. Demersul poate fi făcut prin e-mail. Eliberați de grijile cotidiene, se pot concentra asupra jobului. Accesați de curiozitate site-urile firmelor Solicitors (avocați), ale organizațiilor umanitare, al oricărei Christian Parish (parohie), care pun în operă programe de milioane de lire. Veți vedea că există mii de activiști voluntari. Nici vorbă de recompense. Nici de mila statului. Pe lângă acestea, ospitalitatea românească e vorbă degeaba. Sistemul social e unul integraționist, iar sângele albastru se manifestă altfel decât credeam. Vecinii se respectă, se ajută între ei ca niciunde. Nu așteaptă să li se ceară. Își dau binețe ca la noi în satele cu țărani adevărați. Poate e meritul monarhiei asupra căreia s-au lămurit acum 400 de ani. Aflată în fruntea statului, Regina asigură continuitatea relationship-ului tradițional, un climat de onoare și responsabilitate, respectul pentru valori, muncă și proprietate, încurajând spiritul întreprinzător. Urmăriți-i discursurile la redeschiderea sesiunilor parlamentare ca să înțelegeți că politica adevărată nu are legătură cu ce se întâmplă pe malul Dâmboviței. Pentru „Crai nou”, din Essex PETRU TOMEGEA