Ferma model

M-a pus… M-a pus, m-a invitat cineva să intru într-un joc pe internet, un joc de care se ocupă atât copiii (nu chiar de la cel cu țâța-n gură), cât și adulții (pân’ la cei cu barba sură)! La început, un scenariu aparent ideal. O fermă fără pagube (cel puțin din pricina condițiilor meteo, a crizelor, a pieței de desfacere), cu vecini binevoitori, care te ajută chiar și ne-chemați (nu te fură, nu-ți doresc moartea caprei), cu legume în care nu dă mana și cresc într-o zi cât cele adevărate într-un sezon și cu dobitoace care nu se îmbolnăvesc și nici nu se sacrifică.

 

Într-o vreme când ne plângem că agricultura noastră se duce de râpă (și chiar s-a dus și chiar se duce, nu numai că ne plângem), când cumpărăm de-ale gurii mai ales de la supermarket, din ce crește și se coace din Turcia și Polonia până în Argentina sau China, zeci de mii de români (dacă numai atâția), probabil că mai ales orășeni, sunt înregistrați și joacă plini de ambâț jocul cu ferma. Jocu-i joc, dar ca să te ții de el (…ca de o fermă adevărată) trebuie să investești din ce în ce mai mult timp. Ca unul care m-am prins de la început cât e de cronofag și de păgubitor din privința asta, mă întreb (cu neascunsă invidie) când au vreme să-l joace ăilalți, pe care îi văd nelipsiți din tarla și cu scoruri ce presupun ore (pe zi) și zile la rând de lucru cu mausul. La slujbe?, printre sarcinile domestice?, noaptea pe furiș? Iar ca unul căruia îi cam plac scenariile, îmi zic și așa: dacă cei zeci de mii (dacă numai atâția) și-ar da bucile jos de pe scaunele din fața computerelor și s-ar muta cu același elan pe ogoarele părăsite ale patriei, ce s-ar întâmpla?