Arta de a fi singur…

Fericiți cei singuri și aleși… (Toma, rostirea 49) Ca să te… încălzesc cu subiectul, prietene, că tot vine amicul, săptămâna viitoare, la Suceava (pe 8 Mărțișor, se putea altfel ?!, post meridiem), îți voi împrospăta memoria cu niscai texte culese din cartea pe care am lucrat-o împreunălea.

 

Ai mai avut ocazia… Acu ai… prilejul. Până vine Andru ot Mușenița la Târgul primaveral de carte (amenajat în Muzeul de Științe Naturale), îți propun, în aval, redeșteptarea câtorva file din volumul Surâd, deci exist (cărțulie deja la ediția a doua). Să luăm act și de astă dată. Mulțam! Vasile, Vasile… Nu știu alții cum sunt, dar eu, deși gust consistența singurătății și cred că numai singurătatea este creativă, n-aș putea scrie pe o insulă pustie… Sunt două feluri de singurătate: una mortifer (apăsătoare, nocivă) și a doua salutifer (salvatoare, împlinitoare). Și mai există fericita întristare sau tristia secundum Dei, tânjirea după Dumnezeu. Un doctor spunea: Omul singur este un potențial bolnav. Evident, el se referea la singurătatea rudimentară, a celor frustrați de afectivitate, a celor ce au suferit o traumă de abandon sau a femeilor singure din Kyoto care, se știe, se sinucideau pe 2 ianuarie la ora 6 seara. Analistul fericirii spune: Cei care-și fondează fericirea pe un obiect exterior, pe iubit sau pe iubită, pe bani sau pe funcții, vor trăi cu spaima că pot pierde; căci tot ce-i exterior fuge sau se distruge… Dar cel care-și clădește ființa pe liniștea lăuntrului, pe duh, acela clădește durabil, acela nu depinde de ceva trecător. Casă ori chilie? Ce ar fi mai propice scrisului și împlinirii? Un prieten burlac, prea comod pentru a ieși din singurătate, își hrănește un volum de 400 de pagini numai cu nostalgia relațiilor sale neîmplinite. Volumul se numește Poeme bestiale. Toată lumea operei lui este făcută din nostalgia menajului absent și a relațiilor neîmplinite. Alt caz. O scriitoare din Iugoslavia (fostă) a conviețuit șase ani cu partenerul ei, iar în al șaptelea an l-a luat de soț. Și a descoperit că menajul este necreativ. Sau este vorba, la ea, de stresul de mariaj, care va trece încet. Socrate, Socrate… Exemplele celebre sunt și mai interesante! Socrate era însurat, dar nu stătea pe-acasă. Pleca dimineața și venea seara. Xantipa îl bombănea. Îl ocăra. Socrate nu riposta, lăsând-o să se descarce. Balzac era burlac, ascet al scrisului de noapte. Avea o logodnică de cursă lungă, pe Eva Hanska, o iubea, dar o ținea la 5 000 de kilometri distanță, în Ucraina. Era o relație de cuplu prin corespondență. Tolstoi era familist – ba chiar avea familie mare! –, dar avea și conacul vast, te pierdeai în labirintul conacului. Când scria, nu-l mai găsea nimeni cu săptămânile… Dostoievski s-a însurat până la urmă cu Anna, care-l servea cu multă cuviință, chiar cu smerenie. Ea nu-i cenzura niciodată manuscrisele. Nu-i impunea autocenzura castratoare. Cine nu și-ar dori o Anna Dostoievskaia în casă! O consoartă care să nu-ți inspecteze atelierul literar, caietele cu însemnări…, inspecție care, poate inocentă, poate anxioasă, impune autocenzura. Cine nu-și dorește o consoartă care să nu facă stări depresive și alergice la personajele feminine din cărțile tale trecute și netrecute… Să înțeleagă că personajele tale feminine sunt ficțiuni vag proiective sau cel mult sunt adultere mentale… Evident, o soție de scriitor simte că sub fiecare personaj feminin reușit s-ar ascunde un adulter (cu gândul) sau perverse autoerotisme reprimate… Dar Anna avea o înțelegere evlavioasă a soțului-scriitor, știa că opera e operă! Cunosc un scriitor căruia consoarta i-a spus că-l părăsește dacă nu elimină toate personajele feminine din prozele sale. Și, în plus, îi cerea să reediteze cărțile anterioare și să elimine toate personajele feminine. Cum condiția castratoare era fermă, după un ultimatum de câteva luni, femeia l-a părăsit. Păcat, mare păcat!, cum zice un poet-amic într-o poemă recentă. Mulțămim fain!, Vasile-Vasilie. De ziua femeii! Că ceva mai frumos pă lume n-am idee – n-am sentiment să se fi inventat. Să fie!