Dialog între OVIDIU JELEA și exploratorul DAVID NEACȘU
Pe data de 4 februarie a.c., suceveanul Ovidiu Jelea a organizat, la Palatul Național al Copiilor, vernisajul expoziției fotografice “Elbrus, al doilea Magnific”, expoziție care va putea fi vizitată și în Suceava, în perioada sărbătorilor de Paște.
Fotografiile au fost realizate în timpul expediției pe care Ovidiu Jelea a realizat-o în a-ceastă iarnă, în perioada sărbătorilor, prin 15 țări din Europa și Rusia, expediție despre care „Crai nou” v-a informat. Expediția a atins Cercul Polar de Nord în orășelul Rovaniemi din Laponia și s-a finalizat în Caucaz, cu ascensiunea pe timp de iarnă a celui mai înalt vârf din Europa, Elbrus (5642 m). La expediție au participat Cristian Rață, tot din Suceava, alături de care Ovidiu a atins “acoperișul Europei”, Daniela Popa și Dana Vlăscianu.
Expediția face parte din proiectul “Cei șapte Magnifici”, inițiat de Ovidiu în urmă cu doi ani, care presupune cucerirea în stil alpin a următoarelor vârfuri: Mont Blanc, Elbrus, Mc Kinley, Nuptse, Lhotse, Everest și K2. Până acum, Ovidiu a urcat pe Mont Blanc (4810 m) și Elbrus (5642 m), ambele pe timp de iarnă.
Vernisajul de la București a cuprins proiecții video și foto cu materiale din expediție și un interviu efervescent cu David Neacșu, explorator de renume internațional, cu 11 premiere românești la activ în domeniul alpinismului.
Evenimentul a fost organizat de Ovidiu Jelea împreună cu partenerii lui la acest proiect: BMW Automobile Bavaria, Nikon, Bridgestone Romania, Himalaya, Redis Nutritie, Mandy Company, Roof Rack Land, Regata Print, Palatul Național al Copiilor și Clubul Sportiv Dinamo.
În continuare, transcriem dialogul dintre Ovidiu Jelea și David Neacșu.
O.J.: David, în viața fiecărui om care alege să calce pe urmele exploratorilor a existat un moment sau o persoană, o carte, un film care l-a făcut să viseze. Cum și când s-a întâmplat în cazul tău?
D.N.: Îmi amintesc că, atunci când eram mic, mă jucam cu un glob pământesc pe care îl tot învârteam, puneam degetul într-un loc și mă întrebam ce este acolo. Apoi, chiar am vrut să văd acele locuri și ceea ce vă pot spune este că Pământul este mult mai mare decât mi-am închipuit. Foarte mare!
O.J.: Alpiniștii sunt de multe ori priviți ca niște aventurieri în permanentă căutare de sponsori și adrenalină, gata să-și riște viața pentru glorie, prizonieri care se zbat încercând să scape din clișeele care au devenit standarde în lumea modernă. Sunt greu de înțeles de cei care consideră inutil acest zbucium, iar pe ei îi numesc “cuceritori ai inutilului”. Povestea lui David este un duș rece pentru acei “unglorious bastards”. În drumul spre libertate, aspectul financiar a trebuit luat în considerare și astfel s-a născut “Himalaya”, un stand cu echipament montan în Magazinul Unirea. Astăzi, lanțul magazinelor “Himalaya” reprezintă un business cu un profit anual de 13,5 milioane de euro. David, povestește-ne cum au decurs lucrurile.
D.N.: Mi-am dorit să fac Magazinul Himalaya ca să fiu liber și să nu mai fiu bătut la cap atunci când merg pe munte. Astăzi simt că lucrurile au luat-o într-o direcție pe care nu am prevăzut-o, am foarte mulți angajați, iar pentru a întreține această afacere consum foarte multă energie. Dar am vrut libertate și am obținut-o. Nu mai apelez la sponsorizări de 8 ani și, curios, în ultimii 8 ani am cele mai frumoase realizări ca montaniard. Cred că singura soluție este să reușești prin propriile puteri. Astăzi muncesc ca să pot face expediții.
O.J.: Am auzit ceva despre un mall. Despre ce este vorba? Un alt vârf de cucerit?
D.N.: Probabil că îl voi face, într-un an, doi. Am în plan să fac un magazin sportiv, așa cum am visat, cum am văzut că sunt în toată lumea, care să se numească „Himalaya”. Cred că va fi cel mai greu vârf de cucerit din viața mea.
O.J.: Când ai organizat prima expediție românească pe Everest, ai reușit să obții de la statul român 200.000 euro. Cum a fost interacțiunea cu “lumea politică” din România?
D.N.: Nu e niciun politician în sală? Aproape m-am prostituat pentru banii ăștia. Doi ani de zile am muncit pentru a convinge președintele țării și guvernul că o expediție la 50 de ani de la cucerirea Everestului va aduce faimă României. Și a adus. Nu atât de mult cât ar fi trebuit în țară, în afara țării s-a scris mai mult. Avem trei premiere mondiale pe Everest cu echipa României și am arătat că se mai poate face și altceva, că nu suntem doar mâncători de lebede. Cel mai grav moment din interacțiunea cu “lumea politică” a fost că exact în ziua plecării spre vârf am primit un telefon prin satelit de la guvernanți care mi-au spus: “Dacă nu faci vârful, să nu mai vii acasă”. Niciun sponsor de pe lumea asta nu trebuie să ceară unui alpinist să renunțe la viață pentru a face un vârf! Să impui așa ceva înseamnă să fii cretin. Asta a fost interacțiunea mea cu lumea politică și din acel moment am închis ușa în spatele meu. Nu vreau să mai aud de ei. Important este că întotdeauna se va ști că în anul jubiliar 2003 niște români au pus piciorul pe Everest.
O.J.: Nu ți-a plăcut în mod deosebit pe Everest. De ce?
D.N. : Păi tu și Cristi ați fost cu două fete, noi nu am fost cu nimeni. Am vrut să spun de la început că mi-ar plăcea și mie o expediție de genul ăsta, dar nu am… BMW, cum se zice. Când mergi cum ați fost voi este perfect, ești responsabil doar pentru tine și pentru colegul de echipă. Când ești responsabil pentru 14 oameni, a căror viață depinde de deciziile tale, lucrurile astea macină ceva în interior și nu ne dăm seama decât mai târziu câtă putere pierdem definitiv. Am fost secătuit din cauza responsabilității, a muncii depuse doi ani înainte, în timpul expediției, trei luni. Îmi amintesc privirile familiilor pe aeroportul Otopeni și că mă gândeam că pe Everest unu din șase oameni moare și mă întrebam cine poate fi dintre noi. Asta m-a măcinat și de aceea nu mi-a plăcut Everestul.
O.J.: Oamenii care nu au cunoștințe legate de alpinism cred că principalele pericole sunt avalanșele și căderile. Pe munții de peste 8000 de metri, alte două pericole sunt alături de fiecare alpinist, ca doi îngeri negri care așteaptă să faci o greșeală pentru a-ți lua viața: edemul pulmonar și edemul cerebral. Practic, alpiniștii intră în așa-numita “zonă a morții” unde organismul nu se poate adapta, indiferent de antrenament. Este o zonă în care începi să mori, dar trebuie să urci pe vârf, să zâmbești în fotografiile pentru sponsori și să te întorci în zona sigură înainte să mori de-a binelea. Cum este?
D.N.: Pe vârfurile peste 8000 de metri perioada de aclimatizare durează între o lună și o lună jumătate. Pe lângă edemul pulmonar și cel cerebral, căderea în tine este un pericol foarte mare, dorul de casă, de prieteni, frigul, foamea, setea te aduc într-o stare care contribuie la creșterea pericolului pe care îl înfruntăm. În aceste momente experiența este cel mai important lucru.
O.J.: Alpinismul făcut în echipă are un aspect profund, coarda dintre alpiniști fiind ca un cordon ombilical care leagă două vieți dar, în cazul “optmiarilor”, lucrurile iau o întorsătură ciudată. Este prea riscant pentru un alpinist să ajute un coleg în imposibilitatea de a se deplasa, așa că fiecare este responsabil doar pentru propria situație. Drumul spre Everest este marcat de cadavrele celor care au fost lăsați sa moară într-un loc în care aventura și gloria există, dar granițele moralității nu le mai știe nimeni. Care este opinia ta legată de acest dur “fiecare pe pielea lui”?
D.N.: Este o expresie foarte adevărată: “Decât să plângă două mame, mai bine plânge doar una”. În multe cazuri, la altitudini extreme, salvatorul poate deveni victimă. Există întotdeauna acea discuție între doi oameni care pleacă împreună pe munte în care se pune problema “ce facem în caz că…”, iar concluzia este “prietene, ne dezlegăm”. Acel “fiecare pe barba lui” nu mai este o chestiune de moralitate, ci una de maturitate. Când am fost în Alaska, după prima zi am decis împreună cu partenerul de atunci să ne dezlegăm din coardă când am trecut un câmp imens de crevase, din cauză că aveam legate de noi săniile și niciunul din noi nu ar fi putut susține căderea celuilalt plus sania. Sunt particularități tehnice pe care le întâlnești și când trebuie să decizi că decât să moară doi, e mai bine să moară doar unu.
O.J.: Să trecem la povești mai călduroase, pentru că este seara și lumea trebuie să viseze frumos după ce pleacă de la vernisaj. Cine este ciudatul ăsta (foto băștinaș) despre care am înțeles că te-a ținut ostatic? Cum s-a întâmplat? Care este treaba cu acel… cornet de înghețată?
D.N.: Da, este expediția pe Carstensz Pyramid, cel mai înalt vârf din Oceania, pe insula Papua Noua Guinee. Omul acela era un fel de primar al satului, care ne-a cerut 10.000 de dolari ca să trecem prin satul lui și ne-a ținut 4 zile dezbrăcați, fără acces la haine sau rucsaci. Ei încă mai sunt canibali, în garduri aveau cranii de om și se mănâncă între ei. Am reușit să ne tocmim cu șeful lor și, în loc de 10.000 de dolari, am dat doar 1.600. Am trecut prin satul lor și am ajuns la Carstensz Pyramid, care cred că este cel mai frumos munte din lume. Dar ca să ajungi acolo trebuie să treci pe la băieții ăștia care sunt puțin anormali. Iar cornetul ala e doar tradiție, nu e nimic adevărat acolo.
O.J.: Ai colindat în expedițiile tale pe toate continentele, ai degerat la poli și ai tur-bat de căldură în junglă. Este evident că ai avut ocazia să-i cunoști pe cei mai urâți bărbați din lume, când ai fost prizonier. Unde ai întâlnit cele mai frumoase femei?
D.N.: Jur că în România! Pe cuvântul meu de onoare, în România. M-am întors de două săptămâni din Australia și Noua Zeelandă și, credeți-mă, mă trezeam la șase dimineața și când mă uitam în jur, îmi doream să fiu în România.
O.J.: O ultimă întrebare. Ce părere ai despre ascensiunea pe Mc Kinley iarna, după un tur cu mașina al Americii de Nord în perioada sărbătorilor de iarnă?
D.N.: Este un lucru pe care trebuie să vi-l spun, Ovidiu și Cristi, dacă Elbrus și Mont Blanc iarna au fost performanțe în alpinism, ce vreți voi să realizați, cu Mc Kinley iarna, este mai mult decât atât. Puțini din România știu ce înseamnă Mc Kinley iarna. Am fost pe Mc Kinley în 1997 și am întâlnit unul dintre cele mai friguroase locuri de pe planetă. Și era vară, așa că mă gândesc ce va fi pe timp de iarnă. Credeți-mă că va fi o performanță greu de realizat după ce o veți face voi. Eu vă urez succes, dar să aveți mare, mare grijă, este mai frumoasă viața. Mult mai frumoasă!
Spre finalul vernisajului, spectatorii au avut ocazia să pună întrebări, la care David a răspuns cu umorul și căldura care-l caracterizează. Ovidiu a încheiat acest eveniment vorbind despre încercarea grea care-l așteaptă în Alaska:
“Știu că ideea de sponsor este privită reticent în România. Dar așa se fac aceste lucruri în toate țările dezvoltate. Este un joc pe care, dacă nu încerci să îl înțelegi, dacă nu accepți că în echipă ești mai puternic, nu ai altă șansă decât să sfârșești ca un ignorant care privește meciul de pe margine. Am avut un feedback pozitiv de la toți partenerii proiectului, poate și pentru că i-am ales pe cei mai tari în fiecare domeniu. Expozițiile fotografice, acest vernisaj, sunt o cale de a arăta lumii nu doar realizările noastre în alpinism, ci și faptul că există oameni cu gândire vizionară, care sunt dispuși să sprijine proiectele îndrăznețe. Eu sunt vârful de lance al acestei echipe, este o postură încărcată de responsabilitate dar și de satisfacții extraordinare. Victoria este a întregii echipe.
Sunt mândru că am alături cei mai tari parteneri, la fel cum sunt de primele două victorii.
Comentarii