A trebuit ca, în urmă cu câteva zile, o angajată să fie ucisă, cel mai probabil, de epuizarea acumulată în fața computerului, pentru ca sindicate și parlamentari să ia în vizor „fenomenul”, în încercarea de a-l legifera cumva (în țări occidentale, astfel de reglementări există din anii ’80). De altfel, avem știre că în Camera Deputaților există, de curând, un proiect de lege în acest sens. Iar dacă el nu va intra într-un labirint fără sfârșit și va parcurge drumul firesc, va rezulta, cel mai probabil, o altă lege decorativă.
L.D. Clement
Cică îmbolnăvirea din cauza epuizării în urma orelor de muncă ar avea șansa (Doamne ferește de așa șansă?) de a fi considerată „accident de muncă” în cazul în care „angajatul nu își exprimă în scris acordul pentru prelungirea programului”. Păi, în cele mai multe cazuri, evitarea semnării unui astfel de acord (în contextul în care oricum orele suplimentare nu sunt recunoscute, pentru a nu fi plătite) ar fi egală cu a admite de către respectivul angajat că se pune singur pe lista viitorilor șomeri. Un alt argument ni-l oferă un „veșnic” șef de sindicat, Bogdan Hossu, potrivit căruia angajatul român nu are „cultura europeană” de a refuza munca în plus. Poate că nu are cultura aceea, dar nici alte variante – asta e sigur – nu are! Și-apoi s-ar cuveni ca, înaintea încheierii unui astfel de act, sănătatea angajatului (inclusiv cea psihică) să fie evaluată minuțios; pe urmă, periodic… Și-ar asuma firma/ instituția astfel de cheltuieli? Desigur că nu! Și nici angajatul nu și-ar cheltui cel puțin o leafă pe an pentru a-și face singur astfel de evaluări. Este suficient să avem în vedere doar aceste câteva situații pentru a înțelege cum cercul se închide.
Comentarii