Seceta este fenomenul natural care se manifestă printr o insuficiență privind umiditatea normală a solului și a atmosferei față de valorile normale necesare creșterii și dezvoltării obișnuite a plantelor de cultură. În tradiția populară, seceta era explicată prin anumite credințe, pentru omul tradițional această calamitate fiind o pedeapsă a lui Dumnezeu dată oamenilor pentru feluritele răutăți săvârșite. De obicei, conform credințelor locale, seceta bântuia mai ales în locurile în care oamenii au comis omoruri, ,,un an bântuie seceta hotare între care un om a murit de moarte năprasnică”.
Omul societății tradițio-nale și a definit atitudinea față de cer și de toate fenomenele meteorologice într-un mod aparte, explicându-le într-un mod creștin popular, după credințe proprii, așa că în cultura populară existau cutume specifice despre cer, soare, ploaie, vânt sau secetă.
Seceta era anticipată de către om prin anumite semne. Conform credințelor vremii, seceta se instala atunci când cerul se înroșea sau când apăreau stele cu coadă, ,,când soarele răsare cu urechi sau luna se arată roșie împrejur, e semn de mare uscăciune”. Când păsările devin neliniștite, căutând apă, e semn că va veni o perioadă de secetă sau atunci când câinii latră fără motiv, vacile se frământă, iar oile aleargă aiurea. Dacă în luna mai apăreau mulți gândaci cu capul negru, însemna că urma o vară secetoasă. Secetă urma să fie și atunci când cineva era omorât sau dacă se înnegrea coasa fără motiv. Dar seceta putea fi provocată și pe cale antropică, vrăjitorii, solomonarii sau cărămidarii fiind cei care puteau provoca acest fenomen nedorit de nimeni.
Seceta putea fi însă curmată, fie prin anumite practici religioase, fie prin obiceiuri laice. Când era secetă, în mănăstiri se priveghea toată noaptea, maicile ieșeau cu icoanele sfinte și înconjurau mănăstirile și, tot în aceste locașuri de cult, se săvârșea Sfântul Maslu pentru ploaie. Prin sate, preoții ieșeau cu icoanele și cu alte odoare din biserici, împreună cu credincioșii, colindând toată așezarea, făcând rugăciuni pentru ploaie, cu popasuri consacrate de tradiție, mai ales la fântâni sau izvoare. Văduvele și femeile ,,iertate” din sate aveau un rol aparte în curmarea secetei, rugăciunile lor fiind bine primite în acest caz.
Alături de practicile religioase, cele de na-tură populară aveau locul lor distinct în opri-rea secetei și aducerea ploilor. Dintre acestea amintim câteva. Seceta era oprită, dacă era uda-tă o femeie însărcinată sau dacă ea era pusă în apă. Apa cu care era udată femeia însărcinată se aduna într o oală, apoi se îngropa la răscrucile drumurilor sau în curtea unei case în care locuia un bătrân credincios. Ploaia se dezlega cu un băț de alun cu care fusese scoasă o broască din gura unui șarpe sau se fura o grapă de lemn, care apoi era aruncată în apă de către șapte tineri neprihăniți. Pentru a cădea ploaia, se stricau mușuroaiele de furnici sau se obișnuia să fie omorâte broaștele. Dar în afara celor arătate mai sus și a altor practici, cel mai cunoscut ce-remonial pentru dezlegarea ploilor era cel al Caloianului, obicei ce a avut până în anii din urmă o mare răspândire în spațiul etnocultural bucovinean.
Magia invocării ploii era cândva un fenomen pe cât de vast și de cunoscut, pe atât de greu de definit și de interpretat, limitele lui pierzându-se într-un cosmos necunoscut, precum și în adâncurile preistoriei noastre.
Comentarii