În aceste zile trebuie să zăbovim cu gândul la Sf. Ilie – acest colos al universului iudaic vechi testamentar (el însuși un univers în care se întâlnesc Dumnezeu și omul într-o armonie perfectă, dar și cu o forță fantastică, ce produce adevărate cataclisme) ce și-a pus amprenta asupra istoriei omenirii, rămânând ca o emblemă a justiției divine, ca o flacără care arde, luminează și călăuzește.
Forța cu care vorbește înaintea lui Ahab, dar mai ales forța cu care cere lui Dumnezeu să închidă cerurile emană atâta credință în Dumnezeu, încât și stihiile cerului și corbii i se supun. Personaj istoric (spre deo-sebire de Iov, plasat într-o po-veste, într-un timp nehotărât), ce a trăit în secolul IX î. d. H. (conform cărților III și IV Regi), Sf. Ilie – proorocul din Tesba – este cel despre care Sf. Evan-ghelist Matei (11, 14) spune că “are să vină” la sfârșitul vea-curilor ca martor a lui Dum-nezeu și a Parusiei – a doua venire a Domnului Iisus (Apoc. 11, 37). Aceasta, întrucât el n-a suferit moarte, ci a fost ridicat cu carul de foc la cer (IV Regi 2, 11). Atât de mult s-au contopit cele două universuri (divin și uman) în persoana lui, încât moartea nu l-a putut cuprinde și stricăciunea n-a pus stăpânire pe el. Mai mult decât atât, la cererea lui: “Să se întoarcă sufletul acestui copil în el”, Dumnezeu a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17: 21-22) și îl face pe Ilie stăpân asupra vieții și a morții. Tot el este cel care, împreună cu Moise, a văzut fața lui Dumnezeu pe muntele Tabor (Matei 17: 2-5). De ce se produce această fierbere în jurul lui, de ce a fost nevoie de forța cu care s-a manifestat și a acționat Ilie, putem înțelege doar întorcându-ne în vremurile lui. În istorie mai sunt câțiva oameni care au avut impact asupra universului: Noe reabilitează un nivel moral al omenirii și al cosmosului; Avraam salvează de la pieire civilizația babiloniană; Moise – “un Ahile al iudeilor”; Josua Navi reușește să oprească soarele pe cer din coborârea lui spre apus atâta timp cât i-a fost necesar să învingă oastea lui Amalec. Dar nici unul dintre ei nu a avut un impact atât de puternic asupra universului ca Ilie. Nici la unul dintre ei forța dumnezeiască nu s-a manifestat cu atâta tărie ca la Ilie. Aceasta, pentru că niciodată în istoria poporului iudeu nu s-a ajuns la o decădere religios-morală ca în vremea lui Ahab și a Izabelei. El, poporul curățit în pustie patruzeci de ani, sfințit de arșița pustiei și care primise legea pe Sinai, intră în conflict cu popoarele păgâne ale Canaanului, unde trebuia să se așeze (din porunca lui Dumnezeu). În vremea lui Ilie conflictul atinge cote maxime și se transmite în sânul poporului iudeu. Învățăturile păgâne și idolatria își pun amprenta asupra conducătorilor din acea vreme, încât el, ”poporul lui Dumnezeu”, se îndepărtează de la adevărata slujire. Ne aflăm în perioada de după domnia lui Solomon, când, din cauza marilor lui păcate (închinarea la idoli), pedeapsa lui Dumnezeu se abate asupra lor, iar stăpânul și sluga (Roboam și Ieroboam) scindează atât regatul, cît și credința: Roboam, fiul lui Solomon, rămâne în Ierusalim, iar Ieroboam construiește un alt templu pentru credincioșii lui. Cei doi prin actele lor nu fac altceva decât să îl sfâșie pe Dumnezeu, iar urmașii lor duc până la extrem această dezbinare. În acest context apare Ilie, singura flacără care putea suda cele două falii. El este cel care cauterizează rănile produse de această sfâșiere (nu degeaba, atât în tradiția iudaică, cât și în cea creștină, este notat faptul ca tatăl lui Ilie l-a văzut pe prunc înfășurat de îngeri în scutece de foc). Sf. Ilie cere lui Ahab să adune pe muntele Carmel tot Israelul, să ridice două jertfelnice (unul pentru Dumnezeu și unul pentru Baal și Asera), să pună jertfa pe ele fără să le dea foc. Acesta este momentul în care Ilie se dovedește a fi un mare slujitor. El nu slujește pe materie, pe o firimitură de pâine, ci slujește direct pe cer, pe fulgere, pe scaunul lui Dumnezeu. Toate ascultă de Ilie: și cerul, și pământul, și norii cu fulgerele, până și păsările cerului. Am fi tentați să spunem că e un arhanghel mai puternic decât Mihail, coborât din înaltul cerului printre noi. Cu toate acestea, Sf. Apostol Iacov ne încredințează: Ilie era om cu slăbiciuni, ca și noi (5, 17-18). Această precizare este esențială pentru credința noastră: Dumne-zeu poate să pună în oricare dintre noi duhul cel puternic al lui Ilie. Și, Doamne, de câți Ilie are nevoie lumea! De câți Ilie are nevoie România (“Grădina Maicii Domnului”), care să cauterizeze rănile necredinței noastre? În mod cert, Dumnezeu așteaptă mereu un Ilie care să sudeze iarăși cele sfâșiate și care să ne spună și nouă: ”Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmați Lui!” (III Regi 18, 21). De ce să așteptăm un Ilie care să închidă și să deschidă cerurile la buna vreme? De ce să nu avem curajul să credem că un Ilie se poate naște din oricare dintre noi? De ce să nu credem că în fiecare dintre noi arde flacăra Botezului, a Euharistiei, a ”închinării în Duh și în adevăr”, flacăra pe care am primit-o moștenire de două mii de ani? Această flacără a credinței nu o putem reaprinde decât prin post, rugăciune, cinste, milă, bunătate, sfințenie. Să nu lăsăm ca flăcările cu iz de pucioasă ale iadului (ura, invidia, fățărnicia și răutatea) să pună stăpânire pe neamul nostru românesc. Fie ca mijlocirea Sf. Prooroc Ilie (și a tuturor Sfinților lui Dumnezeu) să ne lumineze și flacăra credinței celei adevărate să dăinuiască în inimile noastre! Preot VICTOR CIRCEIE, Parohia „Sf. Ilie” Vatra Dornei
Comentarii