Mâncăm măcriș…

O ratarăm și muri…De Vasilică Alecsandri. Am fost acum vreo lună prin Gorj. Decesul fals al comunismului trebuie văzut cu ochiul gorjeanului căruia i-a murit nevasta (și Mălăele Horațiu, și Rădulescu Dem… Bibanul erau gorjeni, gorjeni, nu olteni, țineau să precizeze, atunci când, la vremea lor, mi-au dat interviuri pt. ziar – închiz parantesa); continui la poveste… Moare muierea gorjeanului. Necaz mare. Omul îi face coșciug, și o duce la groapă. Și când a ajuns la țintirim, copârșeul se lovește de-un stâlp, femeia se trezește. Erea doar în moarte clinică. S-au speriat cu toții, au rupt-o la fugă spre casă, înnebuniți. Vine femeia acasă, trăiește cât mai trăiește cu omul ei. Și moare. De data asta chiar a mierlit-o, irefutabil. Nu mai era moarte din aia, clinică. Și, din nou, înmor-mântare, din nou coșciug… Numai că, ajunși la cimitir, gorjeanul prudent de colo zice: Vă rog să ocoliți stâlpul! Vă rog să… Păi, nu!?

 

> Și două vorbe de duh, să fie acolo la purtător… Mai demult erau cruci de lemn și suflete de aur; acum sunt cruci de aur și suflete de lemn. Și doi: Dă-mi, Doamne, un castel plin cu ologi, ca dimineața când mă scol să-ți mulțumesc că sunt întreg! > În curtea unei biserici din București s-a înălțat o statuie Petre Țuțea. Nimic mai frumos. Se face, iată, dreptate postumă. Chit că târzior, da’… nici târziu nu-i prea târziu. Vorba lui Arghezi, și el gorjean… > Și-o poezie. Cu Aleksandar Stoicovici: mâncam măcriș / așteptam să iasă libelulele / oamenii tre-ceau cu gălețile pline de apă / prin fața noastră // băteau clopotele // soarele apunea în oase de cal / împrăștiate de jur împrejur / ziceam / calul ăsta a murit alergând / sunt sigur / a fugit de zilele lui / s-a des-prins carnea de pe oase / oa-sele / de pe schelet // cerul foșnea ca un cearșaf obosit // în urmă doar sunetul ierbii smulse / oamenii / se ridicau din călcâiul nebănuit / in-trau în biserică / desculți de cuvinte // mâncam măcriș / așteptam să iasă libelulele / oamenii treceau cu lumână-rile aprinse / prin fața noastră / lumina se deschidea în lu-mină. > Pe aci nu se trece! Acum este exhibiționism, ni se propune să ne facem pu-blică viața intimă; acum a apărut Big brother, acum au apărut camere de luat vederi peste tot, care intră în viața intimă, au apărut nefericiții ăștia, care vin în public și-și spun tot sufletul. Nu-l spun duhovnicului, îl spun public. Mahalagiul, țoapa ordinară își fac din viață repertoriu. Apare scandalul public. Mizeria aceasta nu ne caracteriza pe noi. Este o mizerie care vine de dincolo. Vin și lucruri valoroase, mare atenție, discernerea lor trebuie făcută de o conștiință creștină. A fost Dan Puric, ți-ai dat seama. Bine că nu mă cheamă Ploșniță, zise Maestrul. Punct. > Și de la capăt, c-un alt Maestru. Bulgar. Aivanhov. Iară: De ce să comentăm mereu imperfecțiunile celorlalți? Încercați voi să vă perfecționați. Atunci când părinții, prietenii voștri vor vedea cât v-ați schimbat, vor fi obligați la rândul lor să se schimbe. Lucrarea pe care o facem asupra noastră înșine este contagioasă, magică: alții o simt și sunt împinși, uneori în pofida dorinței lor, să facă ceva pentru a se ameliora. Nu este atât de ușor să îi schimbi pe oameni. Dumnezeu Însuși nu a reușit, deocamdată, oare cum veți reuși voi? Lăsați-i pe ceilalți în pace și gândiți-vă numai să lucrați asupra voastră înșivă. Atunci când ei vor simți că ați devenit mai înțelepți, mai puternici, mai generoși, mai fraterni, poate că vor dori să vă imite. Nu vă pierdeți timpul cu tot felul de critici și tânguiri. Ocupați-vă numai de voi înșivă; în acel moment, nu veți mai avea atâtea griji, nu vă veți mai măcina, iar efor-turile pe care le veți face astfel vă vor accelera evoluția… > Și, tot Puric, la urmă (despre urâciuni și goliciuni): Grijile sunt umane; dar, în clipa în care ești îngrijorat, nu-i mai dai voie lui Dumnezeu să lucreze, te substitui Lui. Eu ziceam că poporul român s-a născut cu griji; la noi, situația este peste tragedia greacă… La noi, parcă tragedia s-a trans-format într-o doză zilnică (se numește necazul de zi cu zi). A fi un popor necăjit are două consecințe: unii oameni se imbecilizează de suferință (Cioran zicea că de muuu… ncă se imbecilizează omu’); alții sunt sărutați de Dumne-zeu… Atăt! Am obosit. Și, ca poetul din poveste (și vorba ăluia de-a scris mai an la Bac): Eu îmi apăr sărăcia și nevoile, și neamurile… Mi ales neamurilii… d.b.