Unde sunt săniile de altă dată ?

Intru în tunelul timpului și ce văd? În niște vremuri demult apuse, mai exact în deceniul VI din secolul trecut, până și flăcăii în toată regula se dădeau cu săniile. Și asta în stil mare, adicătelea scoteau pe ulițe sănii pentru cai, din cele dintr-o bucată, dar și „sanciuri”, adică sănii-tandem. În Mărițeia Mică se pleca tocmai de sub pădure, de la Screpei sau de la Victor Cozubaș, se traversa tot satul și se ieșea în Drumul Mare (Cisarska doroha), adicătelea actualul E 85.

 

Mă văd copil mic, căutând tot felul de motive s-o întind la sanie. Cel mai bun motiv era să mă duc, chipurile, să aduc apă de la fântâna din centrul satului, situată la doi pași de casă, singura fântână cu două ciuturi. Luam în picioare un fel de papuci de casă cu talpă de lemn (derevienke), fără cio-rapi, se înțelege, pentru adormirea vigilenței mamei (plecată de mult într-o lume mai bună). Se spunea că te-ai încălțat „cholobiskyi”, adică fără ciorapi. Luam gălețile pentru apă și țuști la fântână. Faptul că eram încălțat „su-mar” însemna că voi veni imediat cu gălețile pline. Aiurea! De la fântână, situată pe un derdeluș, era cel mai bun loc de dat cu sania. Mai toți împielițații din Mărițeia Mică erau cu săniile. Îmi luam inima în dinți și mă lipeam de unul care avea săniuță (confecționată de vreun meșter fără studii în tâmplărie) și duși eram! Își ziceam în sinea mea: mă dau de 2-3 ori și duc apa acasă. Se înțelege că uitam promisiunea și, când picioarele și mâinile căpătau culoarea racului fiert, îmi aduceam aminte de gălețile cu care trebuia să aduc apă. Dar nu mai erau de mult acolo. Biata mamă le luase… Cu capul plecat, luând un braț de lemne, mă furișam în casă, unde mă aștepta o bătaie ruptă din rai! Acum? Pughibalele nu se mai dau cu sania! Parcă mai anii trecuți, bătrânii turnau cenușă sau sare pe „pârtiile” pentru săniuțe, unde copilăraia făcea o gălăgie infernală, zburând cu săniuțele. S-au dus și acele vremuri! Televiziunea, internetul le-au răpit co-pilăria. Nu-i păcat? Eu zic că da. În vacanța de iarnă care nu de mult s-a încheiat am luat aparatul de fotografiat și am făcut-o pe-a „paparazzo”. Am bântuit o zi prin locurile unde știam că prichindeii se dădeau cu săniile. Și? Pustiu peste tot! Într-un târziu am făcut o poză, nu chiar de prima pagină, dar cel puțin… ISTORICĂ! Patru copii, doi băieți și două fetițe, se dădeau cu săniuțele. Mai întâi nu mi-a venit să cred, dar imediat am apăsat pe declanșator. S-ar putea ca pe viitor fotografia să devină „o rara avis”! Ce părere au specialiștii? Copiii nu mai merg (mă refer la cei de la țară) cu mieii sau cu vitele la păscut, nu mai merg la pădure (după fragi și mure…), aproape că nu mai fac mișcare, consumă produ-se (prea multe) pline de E-uri. N-ar trebui să se sesizeze ci-neva? Fie și din oficiu… Odraslele de acum se nasc direct în „pemperși” și adi-dași, stau cu orele în fața televizoarelor sau a calcula-toarelor. Parcă văd că niscaiva cârcotași vor „susura”: Pe ce lume trăiești, măi Kolea? Lumea s-a modernizat, vrei să ne întoarcem în trecut? Poate că în trecut nu, dar la natură? La mama natură pe care o „si-nucidem” pe zi ce trece? Aud? Dar vorba ceea: „Câinii latră, caravana trece!”. Zilnic descoperim tot felul de scan-daluri, mediatizate în exces și… o altă vorbă înțeleaptă: „Sic transit, gloria mundi”! După o traducere neortodoxă: „Și așa l-a trăsnit pe Grigore, la munte”! Eu numai am semnalat, n-am dat cu parul…