Ignatul porcului

În calendarul popular, ziua de 20 decembrie este înregistrată ca una de sărbătoare (Ignatul porcului), închinată cândva unei reprezentări fantastice, care murea acum în preajma sol-stițiului de iarnă, momentul fiind substituit prin sacrificiul violent al porcului. De fapt, por-cul a fost instituit încă din neolitic ca fiind un simbol al vegetației, în special al grâului, mai apoi înfățișând și o întrupare a zeităților antice, Demeter, Osiris și Adonis.

 

Pătrunzând în cul-tura primitivă, vedem că porcul era sacrificat primăvara, când se celebra moartea lui Osiris, pentru ca, apoi, sub o altă cutumă și semnifi-cație, sacrificiul ceremonial al acestui animal să fie transferat către solstițiul de iarnă. De fapt, porcul se sacrifica la romani și la sărbătoa-rea de iarnă a Saturnaliilor și, probabil de aici, ritualul a fost transferat în ziua de Mithras, zeul soarelui, sărbătorit la 25 decembrie, peste care creștinismul a suprapus sărbătoarea Crăciunu-lui. Consumarea cărnii de porc acum, la sărbă-torile de iarnă, poate fi și de natură practică, după o îndelungată perioadă de post (15 no-iembrie – 24 decembrie), precum și economică sau culturală, sacrificiul animalului în preajma Crăciunului contribuind la crearea unui ambient spiritual specific, vorba zicerii: „Cră-ciunul e sătul, iar Paștile este fudul”, când cele două sfere ale alimentației – hrana cotidiană și cea de sărbătoare – se interferă. Oricum, aspec-tele legate de sacrificiul porcului în preajma Nașterii Domnului nu prea sunt clare și sufi-cient elucidate, mai ales că porcul nu era consi-derat de către creștinism ca fiind un animal curat, ci invers, probabil că sacrificiul în acest context este reminiscența unor credințe stră-vechi. Și astăzi tăierea porcului păstrează ceva din practicile ancestrale. La sacrificarea porcului încă se mai respectă un ritual în mod involuntar: întâi se taie urechile și coada, acestea fiind consumate pe loc, de obicei de către copii, care-l încalecă, simbolizând prin aceasta supunerea postului care este pe sfârșite. Apoi, se taie capul și picioarele, din acestea prepa-rându-se răciturile (piftia) servite la Crăciun, Sfântul Vasile și Bobotează, de fapt oferite de sufletul strămoșilor, după care se tranșează și restul corpului. Se mai spune că la tăiere nu trebuie să stea nimeni în preajmă dintre cei miloși la fire, căci se crede că dacă animalul moare greu, carnea nu ar fi gustoasă. Pentru îndepărtarea eventualelor duhuri rele care s-ar fi încuibat în animal, pe capul porcului tăiat se incizează cu cuțitul semnul crucii, iar cu sân-gele neînchegat se marchează același simbol pe fruntea copiilor. Înainte vreme, cu untura porcului, ameste-cată cu usturoi, cărbuni, boz, urzică, salcie (păstrate din timp în casă) se prepara o unsoare (ir) pentru unsul oilor primăvara pentru ca acestea să fie ferite de boli și, în special, de luatul manei. Pomana porcului este un obicei încă viu, practică întâlnită și la alte popoare europene sau de mai departe (eschimoșii încă obișnuiesc să facă pomană cu carne atunci când vânează o focă). Această zi a instituit, sub un înveliș specific, prezența nevăzută a sacrului în lumea văzută, modelul ei fiind acțiunea gestului arhetipal al zeului cosmic precreștin, peste care, apoi, a fost plasată imaginea Sfântului Ignatie Teofanul (Teoforul).