Octombrie

Octombrie este luna a opta din străvechiul calendar de tip roman, cu începutul anului la 1 martie, și luna a zecea din calendarul iulian (stil vechi) și gregorian (stil nou). Calendarul popular consemnează această lună sub denumirea de Brumărel (diminutiv de la brumă), aluzie la brumele care încep să cadă și la răcirea vremii. Octombrie a fost însușită, în societatea tradițională, ca o lună fastă pentru om, iar sub raport mitologic ea marchează maturitatea și începutul unui declin calendaristic, ilustrând totodată și mitul eternei reîntoarceri.

 

În legendele populare, Brumărel este personificat printr-un voinicel cu părul bălan, care aleargă călărind peste câmpii, măguri și dealuri să răpească parfumul florilor, el încercând prin anumite farmece să seducă plantele pentru a le curma viața. O legendă ne arată că mergând așa, călare, Brumărel întâlnește o garofiță sub care dormea o copiliță cu brațele încărcate de flori. Voinicul se apropie și îi cere să-l sărute, dar ea îi răspunde că „Nu sunt fată mare /Să dau gura la oricare, /Ci sunt floare sfântă și mare, /Cine mă miroase moare”. Flăcăul, surprins, îi zice că nici el nu e un voinicel, că „Eu sunt mândrul Brumărel, /Astăzi sunt Brumarul mic, /Florilor mirosu-l stric, /Mâine sunt Brumarul Mare, /Iau cu mine orice floare”. Apoi, după îndelungi discuții, cele două personaje merg împreună la maica Tomnica (perso-nificarea toamnei), care-i îmbrățișează, le dă binecuvântarea și îi cunună, totul terminându-se cu o nuntă cosmică, „Nunta unde mi-o făcea /Hora în ea mi-o învârtea”. Episodul relatat ne duce cu gândul la nunțile de toamnă care, odinioară, aveau un farmec aparte, anotimpul fiind cel mai prielnic pentru organiza-rea acestor petreceri din viața omului. Nunta reprezenta, în trecut, ceremonialul de consacrare a familiei, de procreare și de întemeiere, prin actul nupțial, a unui ciclu vital, fiind totodată și o rezolvare ingenioasă a problemelor de ordin economic, sentimental, juridic etc. Timpul ritual cel mai favorabil al înte-meierii unei noii familii era cel ce aparținea lunii octombrie. Denumirile populare ale lunii definesc în mod fidel caracte-risticile de bază ale acesteia, aspect întâlnit și în lirica tradițio-nală: „Brumărel e necăjos și suflă rece, /El pe unde trece pârlește /Și copacii verzi îi golește. /Frunză verde măr sucit, /Rău e că a venit /Brumărel ce-a pârjolit /Pădurea, runcul și câmpul /De-a golit întreg pământul. /Când am plecat de la pădure, /Am lăsat-o înverzită /Și-am găsit-o veștejită /Și de brumă năpădită”. Din punct de vedere spiritual, octombrie marca performarea unor rituri de trecere, specifice unei perioade de îmbătrânire a timpului, iar sub raport mitic existau relații de interdependență, de compensație și de convergență tematică. Toate aceste ritualuri se regăseau în anumite sărbători populare (Procoavă, Sâmedru, Lucinul, Vinerea Mare) în conformitate cu scenariile presta-bilite și impuse de ceremonialele anotimpului rece. Erau ritua-luri de separație, de trecere de la anotimpul cald la cel rece, ri-turi ce presupuneau un interes practic având repercusiuni be-nefice, mai ales asupra vieții pastorale. Octombrie debuta în calendarul popular cu ziua (sărbătoarea) lui Procoavă (1 octombrie), Procoavă fiind o reprezentare a cul-turii populare, totodată și o zeitate meteorologică, aducător al primelor zăpezi și al brumelor, zi în care fetele se rugau și să-vârșeau ritualuri specifice, ca să capete un păr frumos, să le acopere capetele, precum Procoavă acoperă câmpul cu zăpadă. Prin această sărbătoare poate fi surprins și străvechiul principiu al analogiei dintre energia naturală și cea simbolică, această manifestare fiind înregistrată ca aparținând în exclusivitate sexului feminin. Pe alocuri, în Bucovina, acum erau efectuate rituri cu caracter fertilizator și de fecunditate (în câmp, livezi, turme). Se mai credea că, dacă în ziua lui Procoavă cade zăpada, anul viitor va fi îmbelșugat în toate.