De ce cârna e mișto…

L-am întrebat, ieri, pe cel care păstorește Comisia județeană la testările pt. admiterea în clasa a 9-a, prof . de Mate Vasile Monacu, de ce și cum în/după prima zi (luni, teza la Română). Și ne-a povestit că totul a mers mult mai bine decât în anii trecuți. Nema… incidente ori alte chestii bătătoare la ochișori. Măi, să fie!?
 

Un singur amănunt e o încercare, o provocare mai mult decât puterile omului, Sucevei: după București (cu 12 miare concurenți), urmează meleagul nostru, cu cei vreo 8000 mii de absolvenți gimnaziali. Fie ce-o fi, da’ să succezi mintenaș dupe București e treabă de cinste… Baftă multă iubitelor pughibale! Pe mai departe. Azi – matematicile… O profesoară de limbă română corijoare (într-un centru de evaluare) ne-a spus că a avut pe mână, vaai, teze f. slabe. Sorry! > Amicul Ortega: Se spune de obicei despre femeia cârnă că e pur și simplu o femeie cu nasul prea mic. Ce eroare! Departe de a avea nasul prea mic, cârna este femeia care ne oferă două nasuri. Lucrul e evident. Descoperim că femeia cârnă e așa atunci când privirea noastră, alunecându-i pe linia nasului, observă cu surprindere că această linie nu merge pe unde ar trebui. Cu alte cuvinte, că există un punct în care nasul real începe să se abată de la alt nas ireal, care ar fi cel corect, de la un nas exemplar pe care-l vedem parcă suprapus celui efectiv. Profilul nasului cârnei nu coincide cu norma pe care o reprezintă celălalt nas al ei, cel ireal, îl evită pe acesta, îi place să se sustragă de la nor-ma lui, să fie, așa zicând, insuficient. Este ștrengăria nasului cârnei, pe care o simțim din aceas-tă pricină ca pe o manevră vicleană, care vrea să-și bată joc de noi fiindcă începe prin a-și bate joc de el însuși. Ironia constă totdeauna în a fi, în același timp, două lucruri: unul cu adevărat și plenar, și altul în care, cu modestie creatoare, simulezi că ești mai puțin decât ești. Marele ironic, după cum știți, a fost Socrate, poate cel mai mare om al lumii antice. Știa totul și, cu toate acestea, susținea că știe doar că nu știe nimica. Se prefăcea în cârnul filozofiei, și tocmai în asta consta eleganța lui divină. Căci totdeauna ești, trebuie să fii, cârn de ceva… Mie-mi spui!? > Recitesc un jurnal de Eugen Ionesco (Căutarea intermitentă, Humanitas). La păginuța number 158 zice academicianul francez (de la Slatina) nemilos: Totul e căcat. În această clipă mor – în această clipă trăiesc. Sunt nimic, sunt tot, sunt absolutul, sunt nimic… Prostiile pe care le facem nu trebuie să le spunem femeilor noastre, ca să le cruțăm de cruzime… Mie-mi spui?! La urma urmei, să nu știe stânga ce face dreapta, nu?!, povața Mântuitorului. Da’, fie ce-o fi, mie-mi place de… Vasâly, vorba guristei de la Grănicești. Mie-mi pace teribil de ce-a zis patagonezul, argenti-nianul Iulian Cortazar, genial povestaș: Poate că iubirea înseamnă forma cea mai elevată de a te îmbogăți, o dăruire a întregii ființe… ABSOLUT! O spune și împărtășește cineva care a trecut pe-acolo. Baftă și ție, hombre! Y mujer… (Dumi Bî)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: