Sfântul Mare Mucenic Dimitrie „Izvorâtorul de Mir“

Biserica ne cheamă să punem înaintea ochilor icoana admirabilă a unui erou al credinței – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie „Izvorâtorul de Mir”. Din adânc de vremi, chipul Sfântului Dimitrie se ridică luminos ca al unui luceafăr. Era tânăr, frumos, cinstit, educat, de neam mare. Înaintea lui se deschidea un viitor plin de făgăduințe, fiindcă ajunsese Guvernator al Tesalonicului. Dar Dumnezeu i-a rezervat ceva mai înalt și mai statornic decât slava deșartă. Sunt pe pământ demnități deosebite: stau oamenii pe scaune și tronuri înalte, la tribune sau catedre cu răsunet, însă cea mai mare cinste dintre toate este aceea de a sluji, a aduce și a prezenta oamenilor pe Hristos Mântuitorul. Îl iubea pe Dumnezeu și-i îndemna pe cei din jurul său să trăiască viața cea nouă în Hristos, învățându-i că cea mai mare biruință este împotriva propriilor noastre slăbiciuni și a păcatului.

 

Păcatul amăgește, strică, întinează, urâțește, este mincinos și înșelător. Omul este chemat la Sfințenie. Iar Sfințenia nu este departe de noi, doar în cer sau demult, ci aici, astăzi, în Biserică, în Sfintele Taine, în Poruncile lui Dum-nezeu, în Sfânta Liturghie, în Sfântul Potir. Nici o lege, filozofie, concepție nu mângâie pe om cât credința în Dumnezeu. Nu există durere din care să nu poată ieși biruitor credinciosul. Or, Sfântul Dimitrie era pătruns de credință. Împăratul Maximian l-a aruncat în temniță și l-a ucis. A-ceastă floare a fost culeasă de Hristos din văile muceniciei Bisericii Sale și răsădită în grădina raiului. Lui i s-a pus înainte alegerea: ori să se închine zeităților păgâne și să-și mențină dregătoria și cinstea în fața lumii, ori să sufere și să moară pentru Hristos. El a ales cu bucurie calea din urmă. Peste 300 de ani, mii și mii de creștini au căzut victime fu-riei vrăjmașilor bisericii creștine. O astfel de prigoană ar fi trebuit să aibă drept urmare nimicirea credinței în Hristos, ar fi trebuit ca aceasta să fie desființată. În realitate însă ce s-a întâmplat? Credința în Fiul lui Dumnezeu cel înviat s-a întărit. Biserica a biruit lumea. Adesea s-a întâmplat ca înșiși călăii care îi chinuiau și-i ucideau pe creștini să sfârșească prin a se converti la creștinism. De aceea, istoricul Tertulian scria: „sângele marti-rilor a fost sămânță de noi creștini”. Dacă Biserica ar fi numai o instituție omenească, prigoanele și-ar fi atins scopul. Dar flacăra credinței este dovada cea mai puternică că Biserica este și o instituție dumnezeiască. Aparținem Bisericii în sânul căreia strămoșii au luptat și au biruit. Biserica nu va putea fi biruită nici de porțile iadului (Mat. 18, 18). Sfântul Ciprian a scris într-o lucrare a sa că, pentru creștini, nu există numai o singură cunună, care se dobândește în vre-mea prigoanelor. Are și vremea de pace cununile sale: curajul de a-L mărturisi pe Hristos în viața de toate zilele. Întreaga viață a unui creștin, când este trăită după Evanghelie, este un martiriu și o cruce. Poți fi un martir al răbdării, smereniei, as-cultării, credinței mântuitoare și al dragostei față de aproapele. Fiecare om are o cruce nu pentru a se chinui, ci pentru a se urca de pe cruce către Cer. Pr. NICOLAE HORGA, Biserica „Sfântul Dumitru” Suceava