Înapoi la pântec…

Sigur, o țâră de compromis e, uneori, tare bun la casa omului. La Casa de cultură, am voit a spune. Se spune că… compromisul, și mai abitir comunicarea, salvează ades relațiile ajunse în impas. Marți, trebuiau să vie la Suceava niscai… șomeri de lux de pe la dihai Teatrul Național al Bucureștilor. Jmecherii dă munteni au schimbat spectacolul (promis) cu câteva momente înainte. Așa că, n-au mai venit un Rebengiuc ori Valeria Seciu, da au venit, fie și pentru un alt titlu (Un bărbat și mai multe muieri) Catone & Bleonț. Dăcât nimic… Apoi, nu?!, e și lecție de viață: comunicarea & compromisul salvează ades o situație paradită…

 

> Ieri, în schimb, la Suceava (la Bibliotecă – dimineață/la Universitate, pe la chindie) au descălecat în urme – Muchas gracias! – niște scriitori foarte valabili din mediul iber, în treburi de profil. Ce-a fost pe-acolo, cât de cât, și vreun cu-vințel de la los invitados queridos – …mintenaș. Până acolo, vorba lor: Hasta la vista, Hasta pronto, Hasta luego! Cu toatelea însemnând… Orvoar! Spaniola, atrăgătoare, cantabilă și, firește, latină (de unde ne și aveam ca neamuri), f. ușor de învățat și cântat este, sinonimic, extrem de generoasă. La un adjectiv pre-cum frumos, până ș-o loază ca subiscălitul știe, când e bueno y con mente, o groază de… palabre. Palabras, palabras…. > Pen-tru că-mi place (și poate văzui și serialul cu părințelul psiha-nalizei, în curs de desfășurare pe Cultural), îmi mai spui o dată – dă-mi voie – vorbele alea care să-ți meargă nu atât la inimă, cât la pântec. Și iată-le, după Osho, amicul, mentorul indic, două puncte, trei… Copilul doarme în pântec, iar când se naște trece printr-un șoc, iar acest șoc este atât de puternic încât Freud spune că nimeni nu se mai reface în urma lui. Este o traumă. În urmă rămâne o rană. Nici chiar moartea nu va fi o suferință la fel de șocantă. Mai devreme sau mai târziu, vom ajunge să construim dormitoare asemănătoare pântecului femeii, deoarece acestea îți vor asigura cel mai profund somn posibil. Singura posibilitate de a intra iarăși în pântec nu este una fizică, ci una psihologică sau, la un nivel mai profund, una spirituală. Când poți fi una cu Cosmosul, te vei afla iarăși în pântec, dar aceasta va fi ceva care nu ți se mai poate lua… Aaa, țipă Sandu și o ia la fugă, ăăă! Dupe pântecele (sau pântecul) muierii… > Albert Camus, scriitorul ăla colos și francez-algerian murit, vai, în accident de mașină, și lansat frumușel de Gallimard către jinduitul laur planetar intitulat Nobel, spune cam așa: Ne îndrăgostim de oameni, pentru că, în afară, par atât de întregi – atât fizicește întregi, cât și emoțional echilibrați, în vreme ce noi, subiectiv, ne simțim împrăștiați și confuzi. Hm! Tu ce zici?! Nimic!? Atunci, hai încă una și basta. Îți voi cita din Guy Corneau, canadianul psihoterapeut ilustru (Există iubiri fericite?, Humanitas, pag. 199): Iubirea emoțională este o iubire de reacțiuni și acțiuni, legate de pasiune și gelozii. Iubirea inimii e însă o iubire clădită pe bucurie, pe bucuria adâncă de a exista și de a ști că celălalt există. Această iubire există în iubirea de sine, în iubirea vieții de sine și din celălalt. Bucuria…e cea mai bună iubire lăuntrică. Prin urmare, ființa care trăiește în bucurie e cel mai bun partener cu putință. Cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru noi și pentru partener este să permanentizăm în noi stările de bucurie. Încet-încet, aceste stări abolesc sentimentul separării de partener și de lume. Căutăm cu disperare bucuria și armonia în cuplu pentru că nu le cunoaștem înlăuntrul nostru. Cum ar putea doi oameni să cunoască o bucurie durabilă în doi, prin ce întâmplare ensperată plăcerea lor de a fi împreună ar putea dăinui, dacă nici unul dintre ei nu cultivă bucuria profundă de a există? Hmm, tare gingașă trebușoară, vericulee! (D.B., bucuros pe nas ca pokii…)