Iubire, Cruce și Lumină

În viața liturgică ortodoxă avem, în Postul Mare, două Duminici care se succed și anume: Duminica Sfântului GRIGORIE PALAMA și Duminica SFINTEI CRUCI; revelația Luminii și revelația Crucii. Să le unim! Să împletim Lumina cu Iubirea! Pentru a înțelege despre ce este vorba, voi face o prezentare succintă a Învățăturii Sf. Grigorie Palama. Gândirea acestui Sfânt reprezintă un fenomen de renaștere specific creștinismului ortodox. El valorifică și sintetizează tradiția multiseculară în creștinismul răsăritean a RUGĂCIUNII LUI IISUS: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.

 

Începuturile practicării metodice a acestei rugăciuni se confundă practic cu începuturile creștinismului răsăritean. Teologul Kallistos Ware, episcop de Diqleta (Marea Britanie) și profesor de Teologie la Universitatea din Oxford, care a vizitat și Colegiul „Vasile Alecsandri”, a încercat și a reușit să dea o explicație „Rugăciunii lui Iisus”, considerând-o drept forma cea mai concentrată a învățăturii creștine. În prima ei parte, se afirmă învățătura despre Sfânta Treime. Prin numirea lui Iisus drept Fiu al lui Dumnezeu, se prezumă existența Tatălui și, prin numirea lui Iisus ca Domn, se prezumă existența Duhului Sfânt, dacă ținem seama, și trebuie să o facem, de ideea Sf. Ap. Pa-vel exprimată la I Corinteni, capitolul XII, versetul 3, după care Iisus nu poate fi Domn decât prin Duhul Sfânt. În ace-lași timp, prin invocarea numelui lui Iisus, se afirmă și firea lui umană (pe lângă cea Divină). Acest imn este o afir-mare necondiționată a convingerii în existența lui Dumnezeu. Această Ru-găciune este, după Sf. Grigorie, o formă sublimă de cunoaștere, care se distinge de cunoașterea obișnuită prin abun-dența trăirilor și experiențelor divine. În același timp, prin cererea exprimată în rugăciune, omul își recunoaște con-diția creaturală și supusă păcatului și, mai departe, speranța în iertarea aces-tor păcate și în mântuire. Dar în centrul doctrinei palamite stă revelația Lu-minii. Textele lui Palama au apărut dintr-o motivație polemică. Polemica dintre teologul (grec sau italian) Varlaam de Calabria și Sf. Grigorie Palama, din pri-mele decenii ale secolului al XIV-lea creștin, va porni de la interpretarea mo-mentului Schimbării la Față a lui Iisus de pe Muntele Tabor, sărbătoarea prăz-nuită de noi la 6 August, mai precis, în ceea ce privește lumina nefirească ce a însoțit acest fenomen. Pentru Varla-am, aceasta nu a fost decât un fapt fi-zic, fie el și creat prin puterea și voința divină. Sf. Grigorie, cu argumente dintre cele mai concludente, afirmă, în con-cluzie, că lumina taborică nu putea fi decât un simbol al divinității, având a-ceeași esență cu divinitatea. În con-tinuare, Sf. Grigorie constituie teoria distincției dintre Esența Divină și Ener-giile, Puterile sau Lucrurile Divine. Esența Divină este absolut imposibil de perceput, cunoscut, trăit sau experi-mentat. În schimb, harul divin repre-zintă revărsarea unei părți din această esență în anumite componente ale lumii create. Unirea dintre harul divin și sufletul uman nu depinde numai de inițiativa divină, ci și de efortul persoa-nei umane de a se constitui ca recepta-cul al acestei revărsări. Acest efort al ființei umane presupune eliberarea de patimi, trecerea de la cunoașterea cata-fotică la cea apofatică și practica neîn-cetată a Rugăciunii lui Iisus. Fenomenul luminii taborice nu a reprezentat trecerea lui Iisus de la o stare la alta, ci transfigurarea în sensul unei desăvârșite experiențe mistice a Apostolilor care au asistat la eveniment. De aceea este necesară unirea Crucii cu Lumina. Lumina este prin excelență simbol al Învierii; nu putem vorbi de Cruce decât alături de Înviere; numai și pen-tru Înviere. Crucea este revelația Trei-mii. Dumnezeu este Iubire pentru că este Treime. Un solitar metafizic nu poate revela Iubirea, n-o poate procla-ma. Unul se poate iubi numai pe el. În trei, iubirea este desăvârșită. Această iubire este în dezvăluirea Crucii: „Fi-indcă, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul său Fiu, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Din Iubire s-a născut Jertfa, deci din Treime s-a năs-cut Crucea. În acest sens, zicea Dosto-ievski: “Nu piroanele l-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!” Crucea e Taină, Icoană a supremei iubiri. Crucea este și răstignirea răului, a corupției, e moar-tea morții. Așa trebuie să înțelegem Crucea. Noi suntem creaturi, într-adevăr di-ferite de cealaltă parte a creației, dar creaturi. Ca și creaturi, avem un înce-put, deci și un sfârșit. Cum am eu nă-dejdea nemuririi, dacă mă exprim ca făptură condiționată? Aici contribuția Sf. Grigorie Palama este revelatorie; legătura Ziditorului cu noi este Harul. Suflarea Divină pe care a suflat-o Dum-nezeu în noi când ne-a creat este Harul Său, este Suflarea Iubirii; așa avem sămânța nemuririi, arvuna vieții veșni-ce. În Har stă mântuirea. El a suflat în noi Harul veșniciei. Despărțirea de Harul Divin este de fapt despărțirea de Dumnezeu. Despăr-țindu-ne de Dumnezeu, ne despărțim de viață. Psihanaliza, o orientare în ma-re vogă în secolul trecut și deloc negli-jată astăzi, susține, prin reprezentații ei, unul dintre ei fiind Sigmund Freud, următoarele: dacă plăcerea și voința de putere nu sunt satisfăcute, se refulează în subconștient și provoacă aceste îmbolnăviri. De ce, pentru unii dintre noi, viața nu are sens? Pentru că suntem în întuneric. Unde este sensul? Lipsa lui te îmbolnăvește. Sensul este Hristos Dumnezeu. Sensul este acolo unde prisosește Lumina, la Părintele Lumi-nilor. Rețin afirmația lui Olivier Clement referitoare la dezorientarea și sen-timentul singurătății izvorâte din ne-cunoașterea și neîmplinirea omului în problemele de esență, ce-l privesc în mod special: „pentru că este atras de un model perfect, omul se regăsește în această lume închis între limite; nevo-ind să știe prea multe despre acest mo-del, din frică sau din comoditate, el trăiește într-o permanentă iluzie ce-l înnebunește”. „Omul în adâncul său caută ceva care este altceva decât el, cineva pe care să-l iubească și care să-l iubească” (Fericitul Augustin). Pornind de la afirmația filizofului Renée Descartes, „Cogito ergo sum”, și alăturând-o pe cea a Fericitului Augustin citată mai sus, îndrăznesc să afirm că exist în măsura în care iubesc: „Iubesc, deci exist!”. Eu sunt „eu” nu-mai în relație cu tine, cu un „tu”. Dar afirmam înainte că omul, în adâncul său, caută ALTCEVA decât este el. (Măr-turie acestei afirmații stau mulțimea operelor de artă care grăiesc despre așa-zisa „chemare a absolutului”). Cine este acest ALTCINEVA? Este Dumne-zeu! Sfânta Treime. Numai prin El și cu El omul are sens. În lipsa Lui, omul ar fi un atom rătăcitor care vine din neunde și se duce în neunde. Unirea cu Dumnezeu – pentru că acesta este rostul vieții și al omului – se face prin răstignirea păcatului, după modelul lui Iisus Hristos, pe Cruce. Trebuie să fim conștienți că orice viață adevărată nu este nici numai veselie, nici numai doliu, ci este O ZI de luptă eroică. Lupta se dă între bine și rău. Conștiința binelui și a răului este sfâr-șire. Moartea este sfârșire. Când a gus-tat din măr, Adam a murit sufletește. Moartea adevărată nu este cea trupeas-că. Și dacă moartea începe în suflet, a-tunci acolo trebuie omorâtă. Dumnezeu a îngăduit moartea, ca să moară răul. Prin Cruce și prin Lumină, Ortodoxia propune adevăratele soluții pentru ie-șirea din criza spirituală prin care tre-cem la începutul celui de-al III-lea mi-leniu de creștinism; condiția ce se im-pune cu necesitate este renunțarea la egocentrism și adeziunea la Hristocen-trism. Iubirea lui Dumnezeu a mers până acolo încât, nu numai că a murit pentru noi și ne-a înviat, ci a luat firea noastră de om și a dus-o de-a Dreapta Tatălui. Adică ne-a făcut fiii lui Dumnezeu. Numai așa privind problema mântuirii putem rosti „Tatăl nostru…”. Spunem „Tatăl nostru”, pentru că El ne-a făcut fiii lui. Părăsind Raiul, Lumina, omul a tras după sine și darul său, care l-a însoțit în cădere și în suferință, dar și dorul de a reveni acasă, la Dumnezeu, în proximitatea lui veșnică. De aici și responsabilitatea omului de a readuce, prin lucrarea sa, înapoi în Rai și ceea ce a făcut să cadă odată cu el, de acolo. Condiția noastră ontologică și destinul nostru normal sunt acelea de a fi „cetățeni ai Raiului”, cum ne spune o cântare a Bisericii în ceasul plecării din această lume. Dar și Crucea și Lumina nu ne-ar conduce nicăieri, dacă nu le-ar fi izvorât iubirea lui Dumnezeu, dovedită de-a lungul întregii istorii a mântuirii neamului omenesc. Omul așa a fost creat pentru comunitate, în două planuri: orizontal și vertical. În plan orizontal, prin filantropie, adică: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!” (îndemn și normă nemairostită până la Iisus Hristos), iar în plan vertical, împlinirea iubirii față de semeni prin trăirea în comuniune cu Dumne-zeu. Iată cele două aspecte ale unei vieți creștine autentice între Cruce și Lumină, izvorâte din IUBIRE. Pr. IUSTIN CALANCEA