O poziție curajoasă

Mic de stat și nalt la sfat, militant și incitant prin scrisul ca și prin cuvântul său rostit la aproape orice întâlnire a scriitorilor suceveni, Mihai Vicol și-a propus, într-una din cărțile recente, Vânătorul păsării cu clonț de rubin (Editura Opera Magna, Iași, 2004, 150 pagini), să aducă „unele contribuții referitoare la viața și opera unui poet cu existență meteo-rică, trecut în eternitate la o vârstă neverosimil de fragedă, ca și Iulia Hașdeu” (p.8). În acest scop, autorul a petrecut „zile la rând «în căutarea» locurilor prin care a trecut poetul” și, totodată, s-a străduit să afle „martori ai unui destin frânt”, cărora le-a adresat o salbă de întrebări – aceștia fiind mai ales „rudele poetului, profesori și prieteni care l-au cunoscut”. Înțelesul sensului mai adânc pe care și-l propune Vicol este lămurit și de cuvântul „În loc de prefață (Labiș nedreptățitul)” semnat de Theodor Codreanu.

 

Acesta relevă că Labiș a fost un poet genial, „care a crezut sincer, până la un anume moment al vieții, în idealurile umanitare promise de comuniști”, dar „adolescentul acesta a fost prea inteligent ca să nu descopere destul de repede uriașa măsluire istorică”. În-să, după 1989, „noii culturnici au aruncat o dată cu copaia și copilul”, scoțându-l din ma-nualele școlare, încât, „rareori s-a produs o mai gravă denaturare a destinului literar pos-tum ca în cazul lui Labiș” (p.5-7). Întreaga carte este brodată cu iscusință și elocință în direcția găsirii unor noi elemente semnificative pentru înțelegerea cât mai com-plexă și mai nuanțată a poetului, pentru com-pletarea și clarificarea unor noi unghere ale vieții și activității sale. Autorul însuși între-prinde o documentare la Mălini – unde află de-talii despre înființarea Muzeului Labiș, unde constată „zestrea sărăcăcioasă a lucrurilor ră-mase de la poet” și acele „cărți, nu prea multe, în majoritate de autori sovietici”, muzeu pe care, prin 1990, niște „așa-ziși revoluționari, înarmați cu furci și topoare, au vrut să-l distrugă sub pretext că e un «poet comunist»”, iar ei nu pot să-și recupereze niște pășuni care erau re-vendicate și de locuitorii din Borca și de cei din Mălini. Când intră în istoria propriu-zisă a Bârla-dului și Fălticenilor, Vicol scapă în text, poate datorită tipografilor, câteva cuvinte stâlcite (negustori „lipoveni” la 1408, în loc de lioveni, polonezi, p. 13; „hornic” de Rădășeni, în loc de vornic, p.17; Anghel Balica e corect, și nu „Palica”, una din gazdele elevului Sadoveanu, p. 19 etc.). El află lucruri esențiale despre pro-fesorul de limba și lite-ratura ro-mână Vasile Popa, men-torul, desco-peritorul și îndrumătorul competent și atent al lui Labiș, și cre-de că acesta „nu putea să nu-i fi prezen-tat lui Labiș unele opinii contrare co-munismu-lui”, ceea ce iarăși ne în-doim, fiindcă îl cunoaștem foarte bine pe das-căl și acesta a fost extrem de prudent, știin-du-se într-un mediu înțesat de informatori, ca unul care învățase să fie preot. De asemenea, ni se pare „neacoperită” cu nici un argument afirmația de la pagina 24 că „Labiș era un dizident”, „mai ales că era un fiu al meleagurilor Bucovinei… – nu, nici pomeneală: Mălinii au rămas la Moldova, făceau parte din fostul regat, acolo era domeniul Coroanei regale și hotarul cu Bucovina era la Cornu Luncii-Berchișești, urmând malul opus al Moldovei. Cartea conține, apoi, trei compartimentări: 1) Un răzvrătit genial (interviuri), 2) Labiș n-a mințit (o suită de evocări și opinii) și 3) Din jurnalul prof. V. G. Popa, care este partea forte a lucrării. Informațiile din interviuri sunt semnate de Veronica Pășcănuț, colega de bancă a poetului, la Poiana Mărului, profesoara Teofilia Mitoca-ru, din aceeași localitate, unde a învățat și a copilărit poetul, profesorul pensionar Constantin Ilioaia, de la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, profesorii Geo Nichita, Silvia Orban, Elena Holban, din aceeași urbe, la care se adaugă și profesori suceveni, cu diverse funcții, care l-au cunoscut ocazional (Mihai Iacobescu, Mihai Ghergu, Rei Emanuel, Alexandru Toma, Constantin Blănaru, Maria Crețu), pen-tru a reveni apoi la profesorii Vasile Mitocaru, de la Poiana Mărului, Petru Plăcintă, de la Mălini, poetul și criticul literar Gheorghe Lupu, de la Suceava, și istoricul literar Eugen Dimi-triu, de la Suceava. Răspunzând unor întrebări esențiale, intervievații oferă răspunsuri sincere, simple, pline de informații și aprecieri, care întregesc, nuanțează, completează și amplifică imaginea vieții și personalității lui Labiș. Este, în continuare, rândul unor condeieri – precum George Muntean, Constantin Severin și Cristina Apostolescu, Constantin Hrehor, Niadi Cernica (al cărei eseu, Labiș n-a mințit, dă și titlul acestui capitol), Gheorghe Lupu (care îi închină o poezie), Emil Satco, Gina Puică, L. D. Clement, Mioara Cremene (căreia îi ia un interviu Constantin Severin), Mihail I. Vlad (care se exprimă tot în versuri), Gheorghe To-mozei (cu o intervenție din „Crai nou”, din decembrie 1995), Dan Gürtesch (iarăși cu o poezie) și Teodora Eugenia Baciu, de la Liceul de Artă Suceava –, care, fiecare, în felul său, văd un Labiș reprezentativ, profund, exprimând ca nimeni altul un talent genial, într-o epocă totalitară, care, neputându-l câștiga de-cisiv și definitiv de partea ei, l-a strivit. Dar cine are dreptul să-l strivească a doua oară, scoțându-l, eliminându-l dintre oamenii cei mai de seamă ai acelei epoci? Ultima parte a cărții lui Mihai Vicol conține, într-adevăr, pagini valoroase din Jurnalul profesorului Vasile G. Popa, din anii când poetul învăța la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni. Jurnalul a fost scris cu intenția autorului de a fi publicat atunci și profesorul are grijă și să fie „pe linie”, însă informațiile numeroase și valoroase din aceste pagini sporesc valoarea cărții lui Mihai Vicol. Suceava îl ocrotește și îl prețuiește pe Labiș, ca pe unul dintre cei mai de preț fii ai acestui pământ – și acest fapt se exprimă fie în Con-cursul Național de Poezie „Nicolae Labiș”, desfășurat anual din 1969, fie prin lucrările exegetului său, istoricul și criticul literar Nicolae Cârlan, cel mai asiduu și competent cercetător și cunoscător al manuscriselor și universului intim al poetului, după fostul profesor fălticenean, Vasile Popa. Credem că lucrarea lui Mihai Vicol repre-zintă o poziție curajoasă, bine argumentată, bogat ilustrată cu opinii și aprecieri de valoare pentru o reabilitare corespunzătoare, critică, serioasă și riguroasă, dar mai ales dreaptă, a poetului care a fost scos mult prea cu grabă de către „noii culturnici” din manuale și etichetat drept „poet comunist”, când fără „Lupta cu inerția” și celebra „Moarte a căprioarei” acei ani ar fi fost mult prea sterpi, prea săraci, contrar Adevărului. MIHAI IACOBESCU