Mi-a fost rușine că sunt român

Constituiți în bandă, câțiva români se specializaseră, în Germania, în furtul de cauciucuri Germania părea așa cum o lăsasem cu un an în urmă, tot în preajma sărbătorilor de iarnă. Era tot inundată de lumină, cu brazi falnici, împodobiți cu jucării și becuri multicolore, cu vitrinele magazinelor pline de reclame și anunțuri care ademeneau cumpărătorii vestindu-le că prețurile la mai toate produsele s-au redus cu până la 70 – 80 la sută. Dar n-am să mă opresc, acum, asupra unor astfel de imagini aproape idilice, ci voi relata un caz aflat în contrast cu ele, dintr-un registru întunecat, un caz ce m-a făcut să roșesc și chiar să-mi fie rușine, la un moment dat, că sunt român. Într-una din zile mi-a căzut în mână ziarul Rhein Zeitung, foarte citit în zona Neuwid. Chiar dacă nu sunt cunoscător al limbii germane, mi-am dat ușor seama, aruncând o privire asupra unui articol, că în el se scrie despre o bandă de hoți români, care, de mai mult timp, acționa în orașul și împrejurimile Koblenz-ului. Am apelat, în această situație, la Cristina (mi-a fost ușor, fiindu-mi fiică și gazdă), profesoară de engleză și germană, care, prin natura serviciului, adică de translator, pe care-l prestează pentru poliția și Tribunalul din localitate, cunoaște multe dintre fărădelegile pe care le săvârșesc unii români prin localitate.

 

„Proces împotriva hoților de roți“… … așa se intitula articolul la care m-am referit, având și două subtitluri: „ Pedeapsă pentru soție” și „O româncă a ajutat la comiterea faptei stând la pândă”. „Cuvintele, potrivit sentinței, au fost foarte clare: nu se poate ca bande de străini să fo-losească Germania ca loc de joacă pentru fapte penale”. Acestea sunt spusele unei judecătoare care s-a ocupat de cazul la care ne referim, iar vorbele ei au fost preluate de întreaga presă germană. Articolul respectiv m-a uluit. Pe unul dintre infractori l-am cunoscut, întâmplător, anul trecut. Părea un tânăr cinstit, amabil, gata oricând să sară în ajutorul cuiva aflat la necaz. Mi-a spus că lucrează în Koblenz de 11 ani, că are familie într-un oraș la vreo sută de km distanță de Suceava, că intenționează să se întoarcă în țară și să pună pe roate o afacere. L-am văzut de câteva ori la volanul unor mașini aproape noi, de diverse tipuri, pe care zicea că le închiriază. Politicos, chiar excesiv de politicos, m-a rugat să-i aduc în țară, pentru un nepoțel de-al lui, niște dulciuri pentru Crăciun. Nu am putut să-l refuz, după cum n-am putut să-mi dau seama niciun moment că flăcăul de lângă mine este un infractor notoriu, el fiind capul unei bande care a comis numeroase spargeri, de i-a uimit și pe cei mai versați criminaliști nemți. Cristina mi-a tradus întregul articol și mi-a promis că vom merge împreună la proces, pentru că ea este traducătorul autorizat din sala de judecată. Cu lanțuri la mâini și la picioare Procesul era programat pe 22 decembrie, în preajma Crăciunului, pentru ora 10 dimineața, într-o sală de la etajul III al clădirii. Pe holurile judecătoriei, care avea vreo 8 etaje, era liniște deplină. Foarte puține persoane, salariați ai instituției, puteau fi văzute intersectându-se pe câte un culoar. La ora fixată, un gardian a deschis ușile sălii de judecată, trei la număr. O încăpere largă, foarte curată (ca, de altfel, toată Germania), al cărei spațiu este împărțit în trei sectoare. Unul, de dimensiuni mai mici, destinat, în exclusivitate, completului de judecată, din care fac parte și doi reprezentanți ai societății civile, unul dintre ei fiind, după cum am aflat, profesor de latină, iar altul, tot intelectual, pensionar. Celălalt spațiu, cam trei sferturi din sală, aparține eroilor principali ai acțiunii: inculpați, avocați, polițiști, martori și translatorul autorizat. Al treilea – un fel de micro-sală cu 74 de locuri pe scaune, despărțită de restul încăperii tot de un grilaj mic de lemn – este destinat publicului interesat să participe la proces. Pe peretele din spatele completului de judecată este montată o cruce mare, cu Hristos răstignit pe ea. Se aud sunete stridente de metal. Îmi dau seama că sunt aduși infractorii și bag nasul adânc în carnetul în care mă străduiam să notez cât mai multe amănunte. C., inculpatul de care vă vorbeam mai sus, „eroul” principal al faptelor comise, băietanul despre care credeam că este de o corectitudine ireproșabilă, avea lanțuri la mâini și la picioare. Ceilalți, 8 la număr, aveau doar mâinile încătușate. Fiecare era însoțit de un polițist. Cum în rândul bandiților se afla și o tânără, aproape de ea stătea o femeie polițist. Toți au luat loc pe câte un scaun tapițat, lângă o masă lungă, iar în dreptul fiecăruia, la aceeași masă, se afla avocatul. Li s-au luat cătușele de la mâini, iar apărătorii au dialogat cu ei prin intermediul translatorului. La intrarea completului de judecată, toată lumea s-a ridicat în picioare. Grefiera… butonează la un laptop de ultimă generație, reținând orice declarație. În mijlocul sălii, așezat pe un fotoliu, este audiat un ofițer criminalist care s-a ocupat de caz. Unul dintre inculpați a pretins că, după arestare, nu i s-au adus la cunoștință drepturile de care se bucură. Ofițerul îi dovedește, inclusiv cu declarația scrisă a infractorului, semnată de acesta în fața avocatului și a translatorului, că i s-au citit toate drep-turile. Hoțul o… întoarce și spune că, atunci, l-a durut capul și nu reține bine ce s-a întâmplat. Ofițerul îl contestă, amintindu-i, lucru specificat în documente, că a fost întrebat dacă simte vreo durere, dacă are nevoie de medic sau de anumite medicamente. Interogatoriul decurge cu calm, iar cea mai solicitată persoană din sală este translatorul, care trebuie să traducă tot ceea ce spun judecătorul și cei audiați. Sunt ochi și urechi și notez de zor, aflând lucruri de necrezut. Fără prea multe amănunte, iată care sunt faptele… Bandă organizată, cu încrengătură în România Încă din iunie 2003, în zona orașului Koblenz au început să se comită diverse spargeri, preferate fiind depozitele de cauciucuri. Hoții acționau pe timp de noapte, după o documentare prealabilă, pe care o efectuau în decursul mai multor zile. Tatonau terenul, iar în seara planificată dădeau lovitura, folosindu-se de mașini închiriate. Unde găseau un depozit, al lor era. În urma unei spargeri erau furate în jur de 250-300 de cauciucuri o dată. Marfa era transportată într-un depozit, format din două garaje, tot al unui român, mare „patron” de firmă româno-germană, cu societate și în țara noastră, având ca obiect de activitate comercializarea de cauciucuri pentru diverse tipuri de autovehicule. Aici se făceau sortarea pe mărimi și expedierea „coletelor” în România. Ca să prospere și să câștige cât mai mult, „patronul” a angajat tot un român pentru sortarea cauciucurilor, iar pe C., tânărul ce părea nevinovat, l-a… învestit ca șef de bandă, pentru a-l aproviziona cu marfă. El prospecta zona, de la Bonn până la Köln, pe sute de km distanță, în căutare de locuri unde să poată da lovitura în siguranță. Ca să spargi un depozit și să furi, într-un timp cât mai scurt, atâtea cauciucuri, ai nevoie de ajutoare. De aceea, C. le-a căutat cu sârg, reușind să racoleze mai mulți români în bandă. Fiecare, după contribuție, primea între 50 și 300 de euro pentru o spargere. Unii țineau, în timpul furtului, de „șase”, alții ajutau numai la încărcat, dar specialist în deschiderea forțată a ușilor era numai unul. Cunoștința mea. Care, după cum am auzit în sala de judecată, s-ar face vinovat și de alte furturi, care de care mai spectaculoase, cum ar fi cele de calculatoare din școli, de haine și alte produse din diverse magazine etc. Cum era de așteptat, chiar dacă ulciorul a mers de nenumărate ori la apă, până la urmă s-a… spart. Unul dintre făptași l-a turnat pe prietenul său cel mai bun. Timp de 6 luni poliția a fost pe urmele bandiților, ascultându-le telefoanele mobile și asigurându-se că, într-adevăr, ei sunt autorii faptelor. Între timp banda s-a mărit. C., deși se afla în Germania fără documente legale de mai mulți ani, și-a adus, la Koblenz, cumnatul și o așa-zisă soție, o tânără nevinovată, ajunsă în orașul de pe Rin cu numai 3 zile înainte de a fi arestată. La locuința lor, într-o noapte, au descins oamenii legii și i-au legat pe toți. Vreo 10 la număr. Doi dintre ei, soț și soție, au fost deja condamnați la câte aproape 3 ani de detenție. Ceilalți 8 se află în curs de judecată, iar după spusele judecătoarei de ședință și după cele apărute în articolul de care aminteam la început, vor mai exista cel puțin 7 termene până la soluționarea cauzelor, ceea ce se va întâmpla prin luna martie, dacă inculpații sau procurorii nu vor face recurs. Spre deosebire de legile noastre, cele din Germania permit ținerea în a-rest a infractorilor până când se pronunță justiția. Chiar dacă este vorba de luni în șir de reținere, cazurile trebuie elucidate. Ne fac de tot râsul Aproape de scaunul în care stăteam, am văzut și alte câteva persoane ce asistau la proces. Un bărbat nebărbierit de câteva zile, cu niște blugi jegoși pe el, și două tinere, care își etalau buricele, deși timpul de afară era destul de răcoros. I-am auzit vorbind românește și mi-a fost rușine. Am aflat, apoi, că individul a făcut și el parte din bandă, iar acum este condamnat, urmând să intre la închisoare pentru doi ani și jumătate, după 1 ianuarie. Tinerele erau fetele sale, de la două mame diferite, și au profitat de pe urma furturilor comise de tatăl lor. Întreaga familie are domiciliul în Germania și se bucură de niște condiții pe care mulți români și le-ar dori. Păcat însă că asemenea indivizi ne fac țara de râs. Interesându-mă de ce C. avea lanțuri la picioare, am aflat că acesta a avut un comportament agresiv la ultimul proces, amenințând o persoană din completul de judecată. După câte am înțeles, această rețea de bandiți a produs pagube ce se ridică la sute de mii de euro, adică miliarde de lei. Acestea sunt doar faptele dovedite. Dar câte, oare, au rămas cu autori necunoscuți? E drept, numărul infractorilor români de pe teritoriul Germaniei s-a mai împuținat în ultimii ani. Mulți dintre cei care, imediat după 1989, s-au apucat de jafuri și tâlhării în Occident, s-au întors însă acolo și-și fac… meseria. Una din cauza căreia ni s-a dus buhul…