Botezul Domnului: Epifania sau descoperirea lui Dumnezeu (6 Ianuarie)

După ce a ieșit Iisus din apă… s-a auzit un glas: Acesta este Fiul Meu preaiubit în care bine am voit. (Matei III, 16-17). Acestea sunt cuvinte de siguranță pentru mântuirea noastră, dovedind existența Sfintei Treimi, descoperită și pe malul râului Iordan. Aici, Mântuitorul, ca om aparținând poporului iudeu, primește ritualul începerii propovădu-irii, prin arătarea Sa, ca bărbat desăvârșit, la vârsta de 30 ani. Până la această vârstă, Domnul Iisus crește în familia dulgherului Iosif din Nazaret-ocrotitorul Său, lucrând și El împreună cu tatăl Său adoptiv la întreținerea familiei. La vârsta de 12 ani, Domnul Hristos uimea pe mai marii cărturari și slujitorii templului din Ierusalim cu învățătura Sa (Luca II, 42-50). El n-a început propovăduirea până la botez, deoarece învățătura Sa era împotriva ritualului sec al bătrânilor și arhiereilor iudei din acea vreme, apoi era prea tânăr și se obișnuia ca doar cei în vârstă să fie ascultați de mulțime.

 

Botezul deschide o nouă perspectivă, atât pentru înțelegerea propovăduirii, dar mai ales pentru faptul că însuși Domnul îndeplinise cerințele Legii mozaice. Bătrânul Iosif murise, toată greutatea de întreținere a familiei rămâne pe umerii lui Iisus. Dar pentru ca evenimentul botezului să fie bine înțeles, trebuie încadrat și explicat conform datelor sigure și locului precis unde a avut loc. Palestina era supusă de către romani. Împăratul Tiberiu (14-37) nu-mește ca reprezentant al său la Ierusalim pe Ponțiu Pilat (26-37), în timpul căruia se petrec cele mai copleșitoare fapte din istoria mântuirii neamului omenesc, inclusiv Botezul lui Iisus, sau Arătarea (Epifania) Domnului. Botezul Domnului a fost prăznuit cu sfințenie încă de la începutul creștinis-mului. Evenimentul a fost înțeles mai ușor, deoarece Sfântul Ioan Botezătorul practica botezul pocăinței spre iertarea păcatelor, pe malul Iordanului, pregă-tind calea sosirii lui Mesia (Marcu I, 7). Acesta, prin botez, a sfințit firea apelor, ca aceasta să fie mijloc văzut al curățirii celor ce cred, deschizând astfel ușa către Taina Sfântului Botez. Biserica a așezat această sărbătoare la 6 Ianuarie, după o veche tradiție, potrivit căreia Botezul Domnului a avut loc în anul al 15-lea al domniei împăratului Tiberiu (Luca III, 1). Abia în secolul al V-lea, se prăznuiește Nașterea Domnului (Crăciunul) separat de Bobotează (Epifanie sau Botezul Domnului). Mântuitorul s-a făcut cunoscut lumii de atunci împletind slava Sa, ca Dum-nezeu, cu neputința omenească de a înțelege rostul ei pe pământ, coborân-du-se în Iordan și cerând botezul lui Ioan. Ioan Botezătorul avea o autoritate recunoscută de către toți în calitate de fiu al preotului Zaharia. Și când vine Mântuitorul spre botez, Ioan, plin de uimire, chiar se opune să-L boteze: Nu mi se cuvine a Te boteza eu, ci Tu să mă botezi pe mine. Iisus răspunde: „Lasă acum, nouă se cuvine să împli-nim toată dreptatea” (Matei III, 15). Care este explicația acestui fapt? Mai întâi prezența reală a Mântuito-rului, în calitatea Sa de Fiu al lui Dum-nezeu, trebuia să Se facă cunoscută ca să poată face fericiți pe cei ce vor crede în El, împlinind și o veche și înrădăcinată zicală a înțelepciunii anti-ce: „A cunoaște este partea cea mai im-portantă a fericirii” (Sofocle, Antigo-na, 1328). Într-adevăr, cei ce primeau botezul pocăinței de la Ioan plecau mulțumiți. Or, Iisus n-avea păcat, nici trebuința de a-și mărturisi păcatele, dar împlinește această ceremonie arătând lumii că este supus rânduielii firii, că este om și nu o nălucă, că este din carne și oase, nu o plăsmuire a minții ome-nești. Aceasta îl certifică cu adevărat că lucrează în deplină armonie cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu-Tatăl, iar prin botez s-a apropiat de toți aceia care doreau desăvârșirea. El nu a venit pe pământ ca să înspăimânte lumea sau să îngrozească pe cei din jur, ci, cu blândețe, a atras-o la Sine, asemenea ciobanului, care se îmbracă în cojoc (de oaie) pentru a nu speria oile. Bote-zul Domnului face începutul propovă-duirii Evangheliei Sale, ca restaurator al noii creații. Domnul Iisus se înfăți-șează drept noul Adam (Rom. V, 14). Peste toate acestea, prin botez, Mântu-itorul deschide ochii noștri prin lumina Harului: Fără Har, omul nu este decât un subiect plin de erori naturale de neșters… (Blaise Pascal). Înțelegem că Harul este acțiunea Răscumpărătorului (Rom. VI, 3). În această calitate, Mân-tuitorul Hristos se înfățișează la Botez, iar Sfântul Ioan încredințează pe uce-nicii săi că misiunea Sa este încununată cu supremul act: arătarea Mân-tuitorului lumii, cel vestit de proorocul Isaia (VII și LIII). Domnul Hristos vine fără alai, senin și încrezător că cei de față îl vor înțe-lege, iar Sf. Ioan explică botezul său: „Eu vă botez cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Matei III, 11). „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”(Ioan I, 29, 37). Îndată ce Domnul Hristos a ieșit din apa Iordanului, cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt era de față în chipul unui porumbel… iar o voce cerească zicea: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit, ceea ce înseamnă că Fiul cel iubit este unic, Unul Născut din Tatăl, mai înainte de toți vecii (Simbolul credinței, art. II). Domnul Iisus este obiectul unei iubiri unice din partea Tatălui, pentru că unică este și calitatea Sa de Fiu, în înțelesul cel mai propriu al cuvântului. Din cuvintele rostite de Dumnezeu prin vocea cerească, înțelegem că Dumne-zeu-Tatăl consfințește și întărește mi-siunea lui Hristos. În Iisus, care se bo-tează în apele Iordanului, se împlinește profeția lui Isaia: „Eu pun Duhul Meu peste El, care va vesti neamurilor Legea Mea” (XLII, 1). Botezul Domnului pune capăt unui ritual vechi, deschizând totodată por-țile unei ere noi. Această eră a bote-zului creștin este icoana măreață a in-tervenției dumnezeiești nevăzută cu ochii noștri, dar crezută. Intervenția divină lucrează prin Sfântul Botez pentru iertarea păcatelor, sfințind pe cei ce-l primesc, potrivit poruncii Evangheliei: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei XXVIII, 19). Înțelegem că Evanghelia trebuie propovăduită și făcută cunoscută credincioșilor pentru a crede în ea cu convingere: Cunoaște-rea este organismul viu prin care se descoperă adevărul… (Fer. Augustin). „Doamne, ajută-mă să te cunosc pen-tru ca să pot disprețui răul ce există în mine”, iar cel ce se botează, se botează în adevăr, devenind nou-născut. Când noul-născut este afundat în apa bote-zului, Duhul Sfânt se pogoară pentru ca să dea acestui suflet sfințenia cea dintâi și darul credinței, al nădejdii și al dragostei, precum și ochi luminați pentru a cunoaște pe Dumnezeu; o inimă nouă, pentru a iubi, o minte clară, pentru a înțelege și o voință neîndu-plecată, pentru a face bine. La botez, fiecare dintre noi primește un înger păzitor al sufletului dar și al trupului, care lucrează sub supravegherea Sfântului Duh. Arătarea Duhului Sfânt, sub chipul unui porumbel pe malul Iordanului în văzul celor de față și martori ai Botezu-lui Domnului, are și ea o însemnătate deosebită. Porumbelul, dintre toate făpturile pământului, este cel mai po-trivit pentru a da expresie unor înalte cugetări. El a devenit icoana nevino-văției, a ascultării (Facere VIII, 8-12), a modestiei, a gingășiei, a înțelepciunii, a păcii și a iubirii celei mai curate, care trebuie să stăpânească pe omul cel re-născut din apă și din Duh (Ioan III, 5). Renașterea, în botezul creștin, este înfrânarea instinctelor și a patimilor care hrănesc păcatul, căci acesta aduce moartea și chinurile iadului. „Să aveți în toate zilele, în fața ochilor, moartea și relele care se nasc din moarte…, și niciodată nu veți gândi nimic josnic.” (Sf. Vasile cel Mare). O renaștere ca a-ceasta nu putea veni singură, ci a tre-buit Descoperirea dumnezeiască, pen-tru că… „fără Arătarea lui Dumnezeu am putea crede că viața este un vis din care nu ne trezim decât la moar-te…” (Pascal). Renașterea prin botez înlătură de la credincioși teama, frica și înșelarea, formându-le o conștiință curată a datoriei creștine și discernă-mânt între faptele rele și bune. Acum putem să înțelegem de ce credincioșii se grăbesc să ia parte cât mai mulți la slujba Agheasmei celei mari și să primească Apa sfințită prin puterea Duhului Sfânt, care a fost de față la Botezul Domnului și care este prezent totdeauna în Biserica lui Hristos, ca să reverse darurile Sale sfințitoare și tămă-duitoare și prin apă, ca la începutul lumii, când: Duhul Domnului se purta pe deasupra apelor (Facere 1, 2). A-gheasma mare are o slujbă specială care răscolește și pătrunde ființa cre-dinciosului cu adevărat convins de efectele Harului Sfântului Duh. Dar praznicul de mâine are ca specific și sfințirea apelor, ceea ce îl face și mai important. În primele veacuri ale creștinismului, la această sărbătoare a Epifaniei veneau șiruri nesfârșite de catehumeni, care așteptau primirea botezului și Harului Sfântului Duh; de aceea praznicului de mâine i se mai spune Arătarea Domnului sau Sărbă-toarea luminii, așa cum am ascultat din slujba Ceasurilor și Ajunului Bobo-tezei. Noi, credincioșii, gustăm apa sfințită și ne amintim de marele eveniment de acum două milenii. Această apă este și simbolul unității și împăcării creștine. Ea este și antidot pentru sufletele pline de ură, de dezbinări, de necinste și min-ciună. Cel care îndrăznește să o guste, trebuie să se cerceteze și să ceară de la Dumnezeu ajutor ca să nu mai greșeas-că. Cei ce au în cugete răzbunare și blasfemie, să se lumineze. Cei ce în loc de dragoste sunt stăpâniți de ură din cauza mândriei, sau a fricii că pierd a-numite drepturi nemeritate, să se con-troleze. Cei ce aruncă blesteme, cei care sfidează, jignesc pe alții și umblă cu minciuni și defăimări să ia aminte și să-și dea seama că sunt ca niște pui de vipere, cărora Sfântul Ioan Botezătorul le interzicea chiar botezul pocăinței și cărora același sfânt le spune să cugete adânc, că nu vor scăpa de pedeapsa oa-menilor și de mânia Domnului (Matei III, 7). Să stăruim să se trezească în noi conștiința cu adevărat creștină, să pă-trundă în inimile și în sufletele noastre simțiri și gânduri înalte spre a deveni cu adevărat făpturi noi, pătrunse de dragoste, înțelegându-ne menirea, pentru a ne socoti fii iubiți și luminați ai Tatălui ceresc. * Fie ca această slăvită sărbătoare să însemne o schimbare adâncă în via-ța fiecăruia, spre a deveni curați, con-știenți de baia botezului prin care am trecut, creștini adevărați, credincioși bine-plăcuți lui Dumnezeu. Praznicul de mâine este deschizător de drumuri în urcușul duhovnicesc al mântuirii sufletelor. Botezul Domnului să ne fie prilej de bucurie sufletească și multe realizări în Noul An. Pentru toate acestea să zicem, așa cum au grăit creștinii din primele vea-curi până astăzi: „În Iordan botezân-du-Te, Tu, Doamne, descoperirea Trei-mii s-a arătat. Că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine nu-mindu-Te. Și Duhul în chip de porum-bel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat Hristoase Dumne-zeule și lumea ai luminat mărire Ție!” (Troparul Praznicului). Amin! Pr. prof. ADRIAN IFTIMIU