Vrerea sătenilor a fost să devină orășeni

Chiar dacă nu e mai cu „moț” decât multe alte așezări rurale dezvoltate ale județului – și mă refer la Vama, Moldovița, Dumbrăveni, Marginea, Bosanci etc. –, Liteni a căpătat, din aprilie 2004, statutul de oraș. În cea mai mare parte, criteriile cerute pentru noua organizare administrativă au fost îndeplinite: populația – peste 10.000 de persoane, sistemul de alimentare cu apă – în fază de finalizare, canalizarea – și ea, aproape de recepția finală; există, apoi, telefonie automată, televiziune prin cablu, drumul județean ce străbate așezarea este asfaltat, ceva activitate industrială și comercială ar fi (5 balastiere, abator, o secție de prelucrare a laptelui, una de prelucrare a lemnului, unități comerciale etc.); să mai amintim de gară, școli și, de ce nu?, de cele 6 biserici (la una, unde slujește părintele Vrăjitoru, vine lumea de pe lume, din acest punct de vedere Liteniul fiind cunoscut în întreaga țară).

 

De ce oraș ? Ocupația de bază a locuitorilor așezării este legată de agricultură, inclusiv de creșterea ani-malelor. Cu toate acestea, ei sunt acum orășeni. Cum s-a ajuns la acest statut ? Ideea a pornit din rândul populației, care a judecat lucrurile participând la referendum și votând pentru noul statut administrativ al localității. „A fost un gând bine chibzuit al oamenilor – consideră domnul Mihai Axinte, primarul orașului. Cetățenii au considerat că este nimerit să «eticheteze» mai întâi Liteniul ca urbe, pentru că, apoi, vor apărea și beneficiile. Și au apărut. Cel mai semnificativ lucru în acest sens este că, la defalcarea bugetului județean, fiind oraș, Liteniul a primit cu 10 miliarde de lei mai mult decât în anul 2004. Bine chivernisiți, acești bani au fost și sunt folosiți în interesul obștii.” Cum era de așteptat, și la Liteni, ca de altfel în mai toate localitățile rurale din județ declarate orașe, imediat au apărut mai mulți… Gică-contra, zvoniști de toate felurile, cârcotași care și-au dat cu presupusul. Imediat ei s-au pus pe „treabă” și au lansat tot felul de povești. Cum că, în calitate de orășeni, birurile cetățenilor vor fi insupor-tabile, că taxele vor crește e-norm, că noul statut îi va avan-taja numai pe anumiți cetățeni și câte altele. Impozitele s-au mărit, e drept, dar nu exagerat și numai pentru suprafețele din intravilan, în limită de 10 ari, restul fiind categorisit ca extravilan. Cei mai mulți din-tre cetățeni nu cunoșteau acest lucru și s-au lăsat influențați. Acum s-au lămurit, iar uti-litățile de care așteaptă să se bucure și Liteniul îi vor con-vinge că, votând pentru oraș la referendumul din 2004, au procedat în avantajul lor. 26 de ani Cu câțiva ani în urmă, când, împreună cu un coleg din redacție, ne documentam pentru o pagină de ziar despre comuna Liteni, fostul primar-profesor greu s-a deranjat să stea de vorbă cu noi, „pasân-du-ne” viceprimarului, care s-a arătat amabil și ne-a furnizat datele necesare. Acum, când la cârma orașului a revenit domnul Mihai Axinte, lucru-rile stau cu totul altfel. Și asta, pentru că domnia sa găsește timp să stea de vorbă cu orice cetățean, să-i asculte păsul și să ia o decizie. Nu ne opream, în mod deosebit, asupra aces-tui aspect, dar am aflat că Mi-hai Axinte, pentru Liteni, este un fel de… cel mai iubit dintre pământeni. Chiar dacă, pe ici, pe colo, mai are și dânsul „prieteni” printre adversarii politici, un lucru este demn de reținut: cu excepția perioadei 1996 – 2000 (mă refer la anii postdecembriști), dânsul a fost preferat de electorat ca primar. Adăugând perioada cât a fost primar înainte de 1989, se ajunge la 26 de ani. Cetățenii îl știu înțelegător, aproape de bucuriile și neca-zurile lor. Când drumarii de la județ au ajuns cu asfaltatul la marginea Liteniului și și-au luat utilajele, fără să mai continue lucrarea, Mihai A-xinte, văzând că se face o nedreptate localității sale, a urcat în tren și s-a dus la București, bătând la ușile mai multor miniștri și cerând aju-tor. Când a revenit acasă, spre bucuria sa și a întregii așezări, lucrările fuseseră reluate, iar șoseaua principală ce „taie” orașul, plină până atunci de gropi, a căpătat o altă față. S-a bătut pentru reabilitarea ulițelor satelor, pentru con-strucția unui cămin cultural la Corni, fără a exista un plan de investiții și fără multe cheltu-ieli financiare, iar acum se străduiește să facă ceva pentru ca și cei 4 km de drum jude-țean ce leagă localitățile Roș-cani și Vorona să fie asfaltați. Domnul Axinte ne-a mărtu-risit că se gândește la con-strucția unei case de cultură în Liteni, la o sală de sport, la modernizarea bazei sportive existente, la extinderea spa-țiilor școlare, la reabilitarea iluminatului public, la con-strucția a două blocuri prin ANL… Bazându-se pe con-lucrarea cu consilierii locali, pe care o caracterizează ca fiind bună, pe sprijinul sala-riaților primăriei, instituție în care domnesc seriozitatea și spiritul de echipă, primarul Mihai Axinte speră ca Liteniul să capete mai pregnant și mai vizibil trăsături de urbe. Sărăcia, bat-o vina… În comparație cu alte așe-zări sucevene, mai ales cu cele din zona montană, la Liteni se observă ușor decalajul de bu-năstare. Dacă din Cajvana, Marginea sau Bosanci lucrea-ză în străinătate și trimit bani acasă câteva mii de tineri, până prin 2002, pe cei plecați la lucru, în Occident, din Li-teni îi numărai pe degete. A-cum, vreo 500 sunt deja în Vest, ceea ce se și vede acasă, întrucât au început să-și con-struiască vile. Pe plan local, agricultura, profesia de bază a majorității oamenilor, adu-ce, ca mai pretutindeni, puține satisfacții. Adică, ceva bani, dar nu suficienți pentru ca oa-menii să fie mulțumiți. Dumnezeu a ținut cu lucrătorii ogoarelor de aici și, anul a-cesta, i-a ferit de cumpene. Recoltele au fost frumoase, cu excepția cartofului. În rest, veșnicul necaz: produsele ob-ținute nu „încap” la stat și sunt subevaluate. În speranța că cineva le va oferi un preț mai bun pe porumb sau grâu, oamenii țin recoltele în pod câte 2 -3 ani, iar statul importă, pe bani grei, asemenea produse. Nu mai vorbim de laptele de vacă, plătit de aproape două ori mai puțin de-cât apa minerală. În aceste condiții, veniturile oamenilor sunt mici, iar bunăstarea se lasă așteptată. Sub apăsarea greutăților vieții și spiritul civic pare să fi pierdut teren. În cursul documentării, am văzut multe garduri… strâmbe pe la diverse gospodării, șanțuri neamenajate; florile care străjuiau drumul principal de o parte și alta au rămas amintire… Cetățeni de onoare… Exista, în satul Corni, o clădire veche, șubredă, gata ori-când să se dărâme. Aici fusese un local de școală. Cei cu… mână lungă începuseră să-și însușească, puțin câte puțin, din ceea ce mai rămăsese. Câte o grindă, câte o scândură, câte o coală de azbociment etc. La cererea primarului, Con-siliul Local a aprobat ca aceas-tă construcție să fie dărâmată, iar în locul ei să fie construit un cămin cultural. La început, s-au găsit mulți sceptici, unii spunând că așa ceva, fără fonduri mari, nu se poate. Dar s-a putut. Prin vrednicia mul-tor gospodari ai satului, fără să se aloce sume imense, a ieșit o clădire frumoasă și foarte utilă, de care localnicii s-au bucurat. Și, pentru ca bucuria să fie și mai mare, la sfințirea locașului au fost in-vitați și li s-au înmânat diplo-me de cetățeni de onoare, 3 fii ai satului. Este vorba despre cunoscutul pictor Ion Grigore, care, deși locuitor al Capitalei, nu a uitat de meleagurile natale și și-a făcut și aici o locuință, despre artistul sucevean Leo-nard Zamă, un apreciat instru-mentist și prof. univ. Vasile Lu-pu, politician care s-a remar-cat mai ales în perioada guver-nării țărăniste. Toți trei au fost elogiați așa cum se cuvine de consătenii lor, iar primarul a pri-mit aplauze la scenă deschisă pentru că s-a ținut de cuvânt și a pus pe picioare o investiție utilă pentru întregul sat. Politica și școala În opinia domnului primar Mihai Axinte, care de peste 20 de ani participă în fiecare an la deschiderea anului școlar și, mai mult ca atât, de fiecare dată, a pus suflet pentru pre-gătirea școlilor, încât să pri-mească elevii în condiții optime, anul acesta, majori-tatea unităților de învățământ din localitate au fost oarecum în suferință. Și asta, pentru că s-a simțit, o perioadă de timp, un „vid” de conducere, nemai-având cine să ia măsuri pentru înlocuirea geamurilor sparte, văruirea pereților deteriorați și executarea altor lucrări strict necesare. Școala are or-donatorul ei de credit, iar fos-ta conducere, chiar dacă nu i se putea imputa nimic, a fost schimbată – susține primarul – pe criterii politice. Bunăoa-ră, directorul adjunct, care se ocupa de probleme administrative, apreciat de mulți ca un gospodar desăvârșit, a fost înlocuit cu altul, căruia nu i se pot aduce aceleași laude. În-locuirea – ni s-a spus – a fost făcută fără o consultare prea-labilă a colectivului de cadre didactice sau a autorităților locale. Gurile… opozante spun că la baza deciziilor de numire în funcție ar fi stat întrebarea: cu cine votezi? O politică, din păcate, deloc nouă… Gardă permanentă Un criteriu pe care Liteniul nu l-a îndeplinit înainte de a fi declarat oraș, a fost legat de faptul că, aici, sunt prea puțini medici. Doar 3. Pe lângă ei mai funcționează 6 cadre medii, iar în oraș există 3 farmaciști. Puțini, pentru o localitate cu peste 10.000 de locuitori. Pentru a compensa oarecum lipsa medicilor, Consiliul Local a luat o măsură lăudabilă. La dispensarul de aici s-a introdus gardă medicală de noapte, plătită de primărie. În caz de nevoie, acum, la orice oră, în unitatea sanitară din Liteni se poate gă-si un cadru de specialitate care să intervină sau, în situații spe-ciale, să solicite o ambulanță pentru ca pacientul să fie transportat la Spitalul Județean.