Lică Sabăr

Dacă te iei după terminația numelui (– ăr), iar pe acesta îl pui în analogie cu Hubăr din „Mara” lui Slavici, atunci zici ca popa, că-i neamț sadea, un neamț într-o „mare mioritică”. Aiurea! Lică e coborâtor din suman și opincă, încheietor de pluton al unei meserii tradițio-nale, că doar până deunăzi vuia satul de vatale și unde mai pui că în aval de iaz era o piuă pen-tru sumane. Iată de ce zic: Lică este un neamț (cu ghilimelele de rigoare) dar, fără „cap de neamț”. Ca școler(!), „a legat școala de gard”. Anii treceau și Lică creștea precum loboda pe movila de gunoi. Când a ajuns ca bradul, bătrânii săi nu puteau să mai doarmă: „Ce ne facem, femeie hăi, cu Lică?”

 

S-au ciorovăit o noapte, s-au sucit, s-au răsucit și, diminecioară tare, tatăl lui Lică deschide ușa cu capul la șeful unui atelier de prestări servicii dintr-un orășel de șes, capitală de… comună, se bate palma, iar a doua zi Lică ajunge odagiu, mătură odaia șefului, face cafele, gustări, pune tutun în pipa stăpânului, bate în strună, face temenele. Așa arată fișa postului. Lică aduce, prin obligațiile zilnice, cu Spiridon și Cănuță, băieții lui nenea Iancu. Băiat de la țară, Lică se conduce după principiul, care nu l-a părăsit nicicând: găina unde scurmă, de acolo se hrănește. Ciugulea totul ce era de ciugulit, dar meserie n-a putut fura nici cât e negru sub unghii și pace. Știe doar atât: face un punct cu letconul, lângă o liță, pune un bec și cam atât. Chiar din anul când a devenit odagiu, Lică a pus creițari deo-parte, și-a făcut un costum de tergal englezesc – ganz, o cămașă albă cu guler înalt, scrobit, cu o cravată trandafirie la culoare, cu nodul cât pumnul. Avea „diplomat” cu cifru și mergea, zilnic, dis de dimineață, la serviciu, fudul ne-voie mare. Capul aplecat spre spate, fălcile, precum bucile babei Frosa, pântecele, ca de popă hulpav, trăda ghiftuiala lui Lică ca băiat de casă. Mergea de la casa părintească la auto-buz, pe ulița satului, parcă avea un par înfipt în fund. De silă, de milă, șoferul îl accepta pe scaunul din dreapta sa și Lică începea să-și facă numărul: „peria”, domnule, „peria”, pentru ca acesta să nu-l taxeze, iar șoferul, „de milă, de silă”, nu-i lua banii. La serviciu, Lică își da jos țoala festivă, își lua halatul și-și onora fișa pos-tului meticulos. Azi așa, mâine așa, până când dă Dumnezeu brambureala națională din de-cembrie ‘89. La început, Lică nu a fost de acord cu mișcarea bramburistă, abia mai apoi s-a înrolat în mișcare. A manifestat zile în șir sub lozinci patriotarde (sic!): C-așa beau oamenii buni și Fă-mă Doamne ce n-am fost, pădurar și șef de post. Pe ulițele orășelului, Lică manifesta vârtos cu popasuri la crâșma din deal și la cea de la gară. Cheflii, colegii de pileală îl aveau drept lider al Ordinului „Bachus”. Mai târziu, Lică avea să vadă și pragul de jos. Atelierul a falimentat, șeful s-a pensionat, colegii săi s-au împrăștiat care și cum pe unde a putut. Acasă, nevasta l-a luat la întrebări. „Ce ne facem Lică? Scăparea noastră e politica, intră în politică!” Și uite așa, Lică își ia căciula din cap. O pune deoparte, coatele și le așează pe genunchi, iar capul între palme precum „Gânditorul de la Hamangia”. Cugetă până miroase a… creier ars, după care se lovește cu palma peste frunte: mormăie ceva a izbândă, chiar dacă are cap mioritioc: „va să zică bătrânul meu a deschis o ușă cu capul, eu am să deschid toate ușile și porțile cu capul”. Primele încercări s-au de-clanșat în zi de spolocanie, zi lăsată de domnul să fie stropită cu sămăhoancă din belșug, pentru a crește cânepa mare. Lică, sărmanul, bate ținutul la metru pătrat cu șipul și aghez-muiește toată populația adultă. Efectul: minu-nile anului 2000 devin realitate. Nostradamus să trăiască! Inversarea valorilor morale, odagiul Gică ajunge șef second-hand. În tandem cu cumătrul lui, trag sforile și spuza pe a lor turtă. Nimic nu se mișcă, nimic nu se trans-formă, ci totul se subtilizează. Ajuns șef, nu are nimic a le oferi oamenilor, ci face doar re-clamă unei firme de spirtoase. Zilnic îi curg mucii la crâșma lui Valmich: O dublă de „sabăr” și un suc! De altfel, porecla a devenit nume și prenume – „dom Sabăr”. Cu obraz de scoarță, Lică fericește norodul. Orice serviciu oferit, câine-câinește, de Lică se transformă în sabăr. Ca să-i faci o cinste lui Lică Sabăr, trebuie să vinzi purceaua din coteț. N-are a face că miroase după el, dar îi merge „pânza” și-i fudul de-i crapă fundul, că are statut de demnitar. Norodul, boborul din enclava beiului Sabăr merită și omul și vremurile, că doar zice proorocul: „la vremea-vremii… se vor amăgi unii pe alții”. Lică Sabăr este prototipul demnitarului (vi-cebei) prin șiretlic, minciună, udate din abun-dență cu samahoancă, iar boborul, din milă, din silă, a acceptat să fie mâncat și un lup de o oaie. Preoteasa Pithia, un fel de mentor al așe-zării, face semn să-i mulțumim lui Dumnezeu că nu ne-a trimis anul acesta potopul de ape. Lică e floare la ureche. N-are probleme, se în-scrie în grafic, până în al noulea cer al infer-nului dantesc. Dă-i cu sabăr. Sabăr Lică, Lică Sabăr, tot un drac e. Am zis! MIHAI NICHITA