Atilla și Marcul, „copiii gării“ din Ițcani

> La 12 ani, minorii dorm în scările de bloc sau în parc, pe cartoane. > Trăiesc din mila călătorilor, dar nu vor să se întoarcă acasă, din pricina părinților Doi copii în vârstă de 12 ani locuiesc de câteva luni în gara Ițcani. Atilla și Marcel, din Cluj, s-au lovit de greu-tățile vieții la o vârstă foarte fragedă. În timp ce alți copii de vârsta lor au părinți iubitori, care se zbat să le satisfacă (toate) mofturile, „copiii gă-rii”, așa cum i-au numit localnicii, trăiesc de pe o zi pe alta din mila călătorilor. Atilla Csiakani nu a împlinit încă 12 ani și, în luna martie, a fugit de la Cluj, unde locuia la o mătușă, pentru a scăpa, după spusele lui, de bătăile unchiului. „De tata nu știu prea multe, iar mama locuiește în Cluj sub un pod. Pentru că mama nu avea casă eu locuiam la o mătușă. Mătușa avea o bănuială că unchiul o înșală, așa că m-a pus să-l supraveghez. Unchiul chiar umbla cu altă femeie și știa că sunt cu ochii pe el și m-a amenințat că, dacă spun…, o încurc.

 

Știam ce înseamnă asta. Unchiul, când mă bătea, mă trântea cu capul de toți pereții. Norocul meu era că învățam la o școală cu internat”, ne-a povestit micuțul. „Corecturile” aplicate de unchi l-au împins pe Atilla la limita disperării. La numai 12 ani, copilul și-a găsit alinarea în tutun și uneori alcool. „Într-o zi, când trebuia să plec cu trenul la internat, l-am întâlnit pe Marcel în gară la Cluj și am plecat împreună la Suceava”, a spus Atilla. „Eu nu am mamă, pentru că mamă este cea care te crește și nu cea care te face“ Paradoxal foamea și sufe-rința au legat între cei doi copii o prietenie care este mai pre-sus de orice. La fel ca și Atilla, Marcel Moraru a învățat încă de la vârsta de 7 ani ce înseam-nă suferința. „Am aproape 13 ani. După ce tata s-a despărțit de mama, am făcut multe be-lele. Eram mic și nu știam prea multe. Pentru mine totul era o joacă. Aveam 7 ani când am furat 200 de euro de la stu-dentele care stăteau la noi în gazdă, pentru că mama a zis că în camera cu pricina nu se poate intra, iar eu am vrut să-i demonstrez contrariul. Nimeni nu-și bătea capul cu mine. M-am învățat cu liber-tatea. De la un timp, mama a început să trăiască în concu-binaj cu un bărbat cu care s-a și căsătorit. Ei doi se certau și apoi își vărsau năduful pe mi-ne. Aveau pretenția să fiu pri-mul la școală. Într-o zi tata a decis să mă dea la casa de co-pii, iar mama a fost de acord. M-am trezit într-un cămin de copii la Fălticeni”, ne-a măr-turisit Marcel. Pe fața băiatu-lui se putea citi ura și disprețul față de cea care i-a dat viață. „Eu nu am mamă pentru că nu este mamă cine-ți dă viață și te aruncă într-un cămin, ci a-ceea care te crește. Pe mine mama nu m-a crescut”, a țipat Marcel când l-am întrebat dacă mama lui l-a vizitat la căminul de copii din Fălticeni. „În patru ani de zile cea care se consideră mama mea a venit să mă vadă o singură dată. Viața la cămin este grea. O încasezi de la cei mai mari mai tot timpul și fără motiv. Ești chemat pur și simplu la «supliment». Mergeam la di-rectoare dar nu mă credea. Când nu ai familie, nimeni nu te crede. La cămin aveam mân-care… dar încasam bătaie. Am fost odată acasă să o rog pe mama să mă primească îna-poi. A zis că tata nu vrea. Acum au bani, au serviciu bun, dar pe mine nu mă vor. Așa am de-cis să fug”, ne-a spus micuțul. „Am fugit de la cămin pentru că nu mă lăsau să fumez“ Ajunși cu trenul în gara Ițcani, Atilla și Marcel au fost prinși nu doar o dată de lucrătorii poliției TF și duși la Direcția pentru Protecția Copilului. „Ultima dată am stat două săptămâni, după care am fugit. M-au dus la Centrul de Primire Minori în regim de urgență. Mă plictiseam. Dimineața, după ce ne trezeam, ne spălam pe mâini și mâncam, după care… televizor. La prânz iar și seara… la fel. Vroiam să fumez și nu mă lăsau să ies afară. Am fugit”, ne-a spus Atilla. Copiii s-au întâlnit din nou în gară, locul pe care sunt nevoiți să-l numească casă. Ei dorm pe unde apucă și mănâncă din mila călătorilor. Atilla nici papuci în picioare nu mai are, iar noaptea și-o petrece pe do-uă cartoane într-o scară de bloc din apropierea gării. „Eu dorm într-o scară de bloc din apropiere, iar Marcel, în gară sau în parc. Baie facem în apa Sucevei, iar haine am primit de la oameni. Fac rost de bani, strângând ziarele din trenuri pe care le vând mai departe sau cerșesc. Mai bine așa decât să dau în cap”, ne-a mărturisit Atilla. Pentru că este mai mare, Marcel câștigă banii muncind. „În gară, Atilla o duce bine… Este mai micuț și lumea îl ajută. Eu, chiar dacă nu sunt mult mai mare decât el, sunt mai înalt și asta nu este în avantajul meu. Ca să câștig bani, spăl mașinile maxi-ta-ximetriștilor. Pentru 20.000 de lei le spăl și le mătur”, ne-a spus Marcel. Băiatul mai susține, că în urmă cu două săptămâni a în-cercat să-și convingă din nou părinții să-l primească acasă. „Am strâns bani o săptămână ca să pot să plec la Cluj la pă-rinți. Când am ajuns, mama mi-a spus că nu vrea să se cer-te din pricina mea și că ar fi mai bine să plec. Acum am și un frățior. Tata este șofer pe Tir, iar mama lucrează la o fir-mă. Am făcut multe tâmpenii, dar îmi pare rău. Nu-mi rămâ-ne decât să aștept să cresc și să mai vorbesc odată cu ea… de această dată de la egal la egal”, a spus Marcel supărat. Spre deosebire de Marcel, Atilla nu vrea să se întoarcă acasă, pentru că, spune el, nu are la ce se întoarce. Mai mult, nici unul dintre minori nu vrea să mai calce vreodată într-un cămin de copii.