Euthanasia

Ideea de euthanasie apare încă din antichitate. Platon este de acord cu sinuciderea sau suprimarea celor care erau o povară pentru alții. La Roma, sinuciderea era considerată ca o moarte demnă. Cei care susțin euthanasia îl alungă pe Dumnezeu din lumea noastră și, în același timp, nu-L recunosc în calitate de Creator al cerului și al pământului, nu-L recunosc în calitate de Creator al vieții. În antichitate, au exis-tat popoare care au acceptat într un anumit sens euthanasia, dar să nu uităm că nu li se des-coperise Învățătura cea adevărată, Mântuitorul nu venise în lume pentru a ne mântui, iar ome-nirea se îndrepta vertiginos spre o decădere din punct de vedere moral, care atingea un punct maxim.

 

Astfel, Legea celor Douăsprezece Table prevede eliminarea copiilor care s-au născut cu malformații. Plutarh spunea, în Viețile paralele, că în Sparta pruncii care erau slabi erau aruncați de pe Muntele Taiget. Cred că toți cei de astăzi consideră un asemenea comportament de neiertat. Oare admiterea euthanasiei nu înseamnă o întoarcere la ase-menea obiceiuri? Popoarele nomade îi aban-donau pe drum pe cei bătrâni și bolnavi, con-siderându-i o povară, iar triburile barbare germanice îi îngropau de vii pe bătrâni. Suntem și noi nomazi sau barbari? Creștinismul nu ne-a făcut mai umani, mai buni? Thomas Morus (1478-1535), în Utopia, numea uciderea bol-navilor „act de înțelepciune religios și sfânt”. Cuvântul euthanasie a fost formulat de Francis Bacon (1561-1626), având semnificația de moarte bună, liniștită, fericită. Oare poate fi pentru creștin o astfel de moarte fericită? De la acest concept, s-a ajuns la definirea eutha-nasiei astfel: “Euthanasia este un ansamblu de acțiuni sau inacțiuni medicale, având su-port etico-juridic și fiind în interesul bolna-vului, în sensul în care duce la scurtarea sufe-rințelor unui bolnav, care, în momentul actual, din punct de vedere al științei medicale, nu beneficiază de un tratament etiologic, ci dimpotrivă, prognosticul este un sfârșit apropiat și inevitabil” (“Euthanasia – suici-dul asistat – Eugenia – pro versus contra”, Bela Almoș Trif, Vasile Astărăstoae, Liviu Cocora, Ed. Medicală, București, 2002, p.73). Această definiție încearcă, sub cuvinte frumoa-se, să ascundă o crimă care se face “în interesul bolnavului”. De la prima vedere, definiția este dată în ideea lipsei totale a lui Dumnezeu din lume și din viața omului – totul este materie și această materie se transformă. Totuși, apare în definiție și o urmă de îndoială și anume că euthanasia intervine atunci când, “din punct de vedere al științei medicale, nu beneficiază de un tratament”. Se vede că se merge pe o ex-plicație privită doar din punct de vedere științi-fic, dar noi, creștinii, credem că poate exista o oarecare posibilitate de salvare, în afara actului medical. Se poate presupune o salvare miracu-loasă sau, ceea ce este foarte important, se poate realiza, nu doar presupune, o salvare a sufletului. „Creștinul nu exclude suferința. Aceasta este o realitate pe care Mântuitorul Hristos n-a negat-o și n-a suprimat-o, ci și-a asumat-o. Creștinismul este o participare la viața lui Hristos. Mântuitorul Hristos a asumat sufe-rința, mai ales suferința pe care nu a meritat-o. Urmând lui Hristos, înțelegem că nu există suferință inutilă și că în absurdul ei (în mod paradoxal) suferința are un rost, atât pentru bolnav, cât și pentru cei din jur, rost pe care nu întotdeauna putem să-l descifrăm. Dar el este! Așa cum suferința lui Hristos a avut rost – Învierea –, și suferința noastră are cu siguranță un sens” (Euthanasia, pr. prof. dr. Vasile Ră-ducă, în “Vestitorul Ortodoxiei nr. 342”, 30 sept. 2004). Și în zilele noastre, ca odinioară în Sparta, se vorbește de euthanasia din milă a nou-năs-cutului care se naște cu defecte grave, prin eliminarea alimentației. În acest sens, juristul Marcozzi dă următoarea definiție pentru eu-thanasie: “prin euthanasie se înțelege supri-marea fără dureri sau din milă a celui care suferă sau se consideră că suferă sau că ar putea să sufere în viitor în mod insuportabil” (Manual de bioetică, Elio Sgrecia, Victor Tambone, traducere de Gilda Levescu, Arhie-piscopia Romano-Catolică de București, 2001, p. 284). Este destul de greu să înțelegi o ase-menea definiție și, în același timp, să ai în minte și jurământul lui Hipocrate: “Jur pe Apollo medicul și pe Asclepios că voi considera, pe cel ce m-a învățat această artă, în aceeași cinste ca și pe părinții mei, și că voi împărți cu el viața și-l voi ține material, la nevoie… Voi folosi metodele dietetice în favoarea pacienților, după puterea și judecata mea, și mă voi abține de la a vătăma și de la nedreptate. Nu voi da nici un medicament letal la nimeni, nici dacă mi se va cere, nici nu voi sfătui la aceasta, și nici nu voi da unei femei un remediu avortiv… Ceea ce, în timpul tra-tamentului sau în afara acestuia, voi vedea sau voi auzi despre viața oamenilor, voi tăcea, considerând că aceasta trebuie să rămână un secret” (Teroriștii uterului – Terorism ști-ințific și etica începuturilor vieții. Eseu de bioetică a gestației, Părintele Juvenalie, Ed. Anastasia, 2002, p. 64). Pentru noi – creștini – este de neînțeles și de neacceptat acest act, cu atât mai mult cu cât ne rugăm pentru “sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos” (Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 157). Pr. ADRIAN DULGHERIU