Ceaușescu n-a pierit…

> Citesc, zilele astea-nopțile astea, la o cărțulie de râd ca prostu’- ca dășteptu: Comédii la porțile Orientului, adunătură delicioasă din publicistica armeanului Pleșu, carte scoasă reavăn de sub teascurile tiparniței luxoase Accent Print din Suceava. Nu mă crezi, n-ai decât. Îți transcriu, mai la vale, de la pag. 141,142. Mostre (cuvântul monstre e și mai nimerit!) de epistole pe care le primea fostul demnitar de la Externe, de la… bobor. Citez… leit (o daraveră cu ceva război de prin, anțărț, Iugoslavia, sireacaa!): „Acesta este mesajul poporului Român pentru tine, banditule și criminalule al poporului Român. (Tanibalul monstru de Andrei Pleșu marele trădător al Poporului Român, de când s-a născut acest criminal)… Noi te cunoaștem din 1990-1993 când ai fost ministru la Cultură când ai furat și ai trădat tot ce putut face rău acestei țări Românești. Te întrebăm, banditule cum poți justifica afirmațiile, criminale pe care le faci zilnic la televiziune… Bandit trădător al țării Române, care nu ai ce căuta pe acest post criminalule fiindcă tu nu ai reprezentat nici-o dată intere-sele poporului nostru de când te-a căcat măta scârbă or-dinară, fiindcă tu nu ai chip de om, ci ești un monstru odios și criminal… Îi pupați în cur pe Americani, numai să le faceți plăcerea…” Scrisoarea e o țâră mai lungă. Și tembelismul – pe măsură! Nu e semnată, da’ pe plic expeditorul a iscălit bățos: „Cetățenii României, prin reprezentanții săi, oamenii de cultură și intelectualitatea acestei țări: ROMÂNE”. Halal!

 

> Nu mă miră de acea ceea ce citesc într-o revistă de-a lu’ Dinescu: „Ceaușescu n-a fost evacuat. A fost doar fărâmițat într-o legiune de mici dihănii nostalgice, în care spiritul lui subzistă fertil. Cu alte cuvinte, Ceaușescu a fost multiplicat prin diminutivare: în locul dragonului absolutist – o puzderie de șopârle înflori-toare, specializate în toate speciile de relativism. Ob-scenitatea interioară a devenit condiția succesului și un discret semn de recunoaștere între membrii aceluiași club”… Iscălit, desigur, An-drei Pleșu. > Și (din Caiete, III, Humanitas, 2005, p. 351-352): „Pofta de a demola e atât de adânc sădită în om că nimeni, nici măcar un sfânt, nu reușește s-o stârpească. Este cu siguranță inseparabilă de condiția ființei vii. Fon-dul vieții e demonic. De-molarea are rădăcini atât de profunde în fiecare dintre noi, încât e foarte probabil că n-am putea trăi fără ea, vreau să spun fără dorința de a-i ceda. Ea face parte din datele noas-tre originare. Nașterea fie-cărei ființe înseamnă nașterea unui alt demolator. În fiecare ființă văd un demolator. În-țeleptul e un demolator domolit, tras pe linie moartă. Ceilalți sunt demolatori în acțiune.” (D. B., și el)