În faţa agresivităţii pe plan mondial, dar şi continental (Ucraina) un concept „prinde viaţă” la nivelul Europei democratice, respectiv formarea în timp a unei construcţii pe „scheletul” UE, a unei federaţii. Un fel de Statele Unite ale Europei (termenul deja este utilizat), federaţie care ar avea forţa (economică şi geopolitică, în primul rând) comparabilă cu SUA sau China. Ar asigura un plus de securitate, o piaţă imensă, capacitate mult mai ridicată de finanţare (cercetare, înarmare, proiecte transfrontaliere etc.) şi o forţă superioară în competiţiile planetare în toate domeniile. Dar şi o renunţare (parţială, este adevărat) la „suveranitatea” naţională. Vă propun un exerciţiu (nu de imaginaţie, pentru că este o posibilitate reală) de a ne adapta unei „suveranităţi europene” (am inventat termenul). Unde trebuie să NU se cedeze din atribuţiile suveranităţii naţionale? În cultură, tradiţii, limba naţională (cu toate atacurile termenilor englezeşti) sau „mândria naţională” manifestată decent NU se poate ceda. Participarea la formarea unei armate comune, o politică externă apropiată ca viziune a statelor membre ale alianţei, proiecte comune de amploare (cercetare, producţie militară, sprijin reciproc lărgit în situaţii de criză etc.) pot constitui o bază a dezvoltării unei federaţii europene. S-ar realiza, astfel, o „integrare europeană” profundă, reală în timp mai scurt, cu avantaj cert pentru majoritatea cetăţenilor.
O Europă unită (federaţie mai „originală”) a existat ca intenţie (şi realizare) din Antichitate. Imperiul Roman, împărţit în provincii, semăna, ca structură administrativă, cu federaţiile moderne (SUA, Germania, Mexic), unificarea Europei de Vest dorită de Carol cel Mare şi apoi formarea de către urmaşii săi a Imperiului Romano-German la începutul mileniului al II-lea sau intenţiile lui Napoleon de a forma un imperiu multietnic, pot fi considerate încercări de a construi o Europă capabilă să se opună eternelor invazii din Est!
Care sunt efectele pe termen mediu şi lung ale unei asemenea soluţii? Personal, consider că efectele pozitive le domină clar pe cele negative. Prin constituirea Statelor Unite Europene (SUE, pe scurt) forţa geopolitică a continentului creşte imens, dezvoltarea ţărilor (regiunilor) membre se va apropia ca amploare, siguranţa graniţelor va fi mult mai ridicată, nivelul de trai se va apropia între diferite zone şi progresul economico-social va fi comun în mare parte. Ca efecte negative trebuie să remarcăm o cedare mai mare de suveranitate (s-a petrecut şi în momentul accederii în UE), legislaţia comună va avea întâietate, ţările cu populaţie mare (noi suntem „mijlocii”) vor impune prin vot majoritar o serie de decizii (mai bine decât dreptul de „veto” din UE actual) şi o creştere a sentimentului că „hotărăsc alţii pentru noi” (mulţi consideră grav!).
Trebuie să admitem că o federalizare europeană (recunosc, forţată de invazia Ucrainei) este soluţia într-o lume „nebună de legat” cu lideri „excentrici” în ţările cu arsenale nucleare, dar trebuie să o privim şi ca o întărire a UE. Se pare (sper că este un semnal doar de moment „marca Trump”) că funcţionarea NATO are probleme şi, deci, o armată europeană a devenit absolut necesară. Avantajul este pentru toate naţiunile în grade diferite, iar pentru România mult peste medie, datorită poziţiei geografice care a determinat şi va accentua tendinţa de investiţii în zona infrastructurii, a producţiei militare şi a modernizării rapide în domeniile de vârf. Consider că realizarea SUE ar fi cea mai mare schimbare în politica europeană şi mondială a secolului al XXI-lea de până acum. Şansa dezvoltării şi PĂCII pe continent!
DAN STRUTINSCHI
Comentarii