Proiectul Humanum Lumen, ce a prilejuit evenimentul desfăşurat la Galeria de Artă „Ion Irimescu” Suceava la început de aprilie, are la bază un concept artistic construit în timp, structurat şi elaborat pe parcursul celor nouă ediţii.
Însumând stiluri, tehnici, viziuni şi proiecţii personale distincte, demersul conceptualizează raportul inerent dintre fiinţa umană şi lumină, ca fenomen optic, flux luminos, radiaţie cu diferite lungimi de undă ori reflexie a umanului, dintr-o complexă perspectivă spiritual-simbolică. Percepută sub aspectul său filosofic, religios, estetic, poartă atributele unui element definitoriu ce guvernează coordonatele existenţei.
O abordare pluridirecţională asupra acestei sintagme – Humanum Lumen – ce face referire la coexistenţa conceptelor fundamentale se regăseşte în multiple viziuni materializate în lucrările etalate pe simeze. O metamorfozare a umanului, din perspectiva fenomenului artistic aflat într-un continuu proces evolutiv, e reliefată prin prisma expunerii acestei dualităţi ce inspiră, provoacă şi stimulează senzorial şi cognitiv.
Conceptul luminii divine, acel Lumen, eminamente şi profund diferit de Lux, devine năzuinţă, refugiu, speranţă. Humanum Lumen nu mai reprezintă doar omenesc, prea omenescul, ci un deziderat al conştiinţei umane, al spiritualului din uman, al potenţialului miracol existenţial.
În acest context, proiectul ce a prilejuit evenimentul propus la Galeria de Artă „Ion Irimescu”, e învestit cu această încărcătură valorică şi simbolică. Plin de sens şi însemnătate, demersul a traversat ultimii 15 ani pe parcursul a nouă ediţii, reunind artişti cu viziuni distincte, cu modalităţi de exprimare a crezului artistic distincte. Conceptul artistic e elaborat prin prisma fiecărei viziuni, ce vine cu propria poveste în spaţiul expoziţional.
Simbolic, Humanum Lumen e o posibilă formă de iniţiere. Deschide un prag al conştiinţei, un spaţiu al meditaţiei, expune o suită de concepţii ce împărtăşesc sacralitatea viziunii asupra umanului în raport cu conştiinţa luminii divine. Este o invitaţie către dezvăluirea adevărului prin prisma actului artistic, cu referire la interpretarea conceptuală şi cauzală a realităţii. E un punct final al conexiunii, o coerenţă a demersului estetic ce poate fi urmărită ciclic, întrucât identitatea creatorului se regăseşte încifrată în compoziţiile expuse, devenind, pe rând, lumină interioară, necesitate, refugiu, supliciu, aspiraţie, deziderat, împlinire.
Astfel,
O ipotetică meditaţie vizuală o reprezintă compoziţia semnată de Camelia Sadovei, meditaţie şi mediere între spaţiul sacru al miturilor, arhetipurilor, simbolurilor universale şi percepţia acestora în contextul actual. Dubla dimensiune ce caracterizează al său „Prometheus” este pregnant evidenţiată: dimensiunea estetică şi cea semantică, a cărei componentă spirituală este considerabil vizibilă. Imagini arhetipale – sugestii ale prezenţei umane multiplicate survin ca un ecou al sacrificiului suprem prin care e dăruit focul umanităţii.
Sugestiv, compoziţiile semnate de Oana Ruxandra Hrişcă însumează contrariile, revelează dimensiunea sacrului din uman, acel Lumen primordial din Humanum. Simbolic, esenţializând elementele structurale ale existenţei materiale şi post-materiale, „Între zări” invocă reconectarea umanului la spiritul milenar al fiinţei. Dipticul „Sacrificiu” conceptualizează o formă de expiere a umanului de cele 7 păcate capitale evocate de Dante Alighieri în a sa „Divina comedia”.
O explorare a temei umanului, la limita dintre vizibil şi invizibil, dintre potenţial şi fiinţare, se regăseşte în lucrările propuse de Lucia Puşcaşu, prezentă cu un impresionant haute-lisse şi lucrări de grafică. Materia, întotdeauna organică, se divide în multiple fragmente, ce capătă strălucirea pulberilor din aur – a sa „Aripă”. Faţetele „Cariatidelor” sale, amintind sublimul siluetelor greceşti din loggia Erechteionului, definesc spaţii tranzitorii între uman şi potenţialul semantic al luminii acestuia. Suprafeţele transcendente ale siluetelor respiră rafinamentul tehnicii haute-lisse, fiinţe etern primăvăratice, veşnic trecătoare ale acestor lumi.
Ca posibilă formă de ilustrare a transcendenţei, viziunea împărtăşită de Ofelia Huţul abordează materialul, umanul dintr-o perspectivă filosofică. Compoziţiile sale – „Ad infinitum” şi „Desiderium lucis” – stabilesc o relaţie de ordin estetic între materie şi imaterial, între uman şi conştiinţa luminii divine, în care transpunerea conceptului apelează la o viziune metaforică, contemplativă asupra armoniei şi ordinii universale.
Reprezentările semnate de Brînduşa Mateş Stanciu propun un act de gândire dualistă: în „Pustnică din munţii Rarăului”, dimensiunea sacrului este evident inserată în procesul artistic, completată de cea materială. E, în definitiv, un dualism al umanului în parcursul său ascensional către dobândirea accesului spre spaţiul sacrosant al năzuinţelor necontenite, al liniştii izbăvitoare ce iluminează chipul şi spiritul, deopotrivă.
Dintr-o perspectivă filosofică, tapiseria „Cântecul iubirii” a Marcelei Larionescu propune o reiterare a libertăţii interioare. O libertate marcată de nesfârşitele urcuşuri şi izbăvitoarele regăsiri. Un dialog plin de sens, tâlc şi semnificaţie între formă şi fond, între introspecţie şi analiza contextului. Se identifică, astfel, ciclicitatea existenţială a umanului în raport cu acea conştiinţă a luminii sacre.
Sebastian Raţiu abordează, în compoziţiile sale, principiile unui dialog intuitiv între formă şi sens, între linie şi semnificaţie. Gestualist, amplu, elaborat, paradoxal, în spontaneitatea sa, îşi defineşte raţiunea estetică printr-o continuă, nesfârşită tensiune între linie şi culoare, dispersându-şi formele iluzorii în spaţiile ce devin zone de reflecţie asupra motivului plastic. „Să nu vă scape mirosul de viaţă pe care-l are secunda” – cuvintele lui Nichita devin, sub tuşele gestualiste ale lui Sebastian Raţiu, un profetic îndemn către libertate, dezinvoltură şi nonconformism.
De o profunzime simbolică indubitabilă, lucrarea Elenei Domnar – impresionantul „Studiu de prezenţă” – invocă atât latura cognitivă, cât şi cea emoţională a privitorului, făcând apel la coexistenţa timpului şi a spaţiului, la dialectica dintre material şi imaterial. În mod evident, caracterul meditativ al reprezentării sale sculpturale are la bază un pregnant spirit intuitiv, coroborat cu un remarcabil simţ estetic.
Tulburătoare, rafinate şi pătrunzătoare variaţii tehnice şi alternanţe de clar-obscur se evidenţiază în lucrările semnate de Sorin Baciu. Grafismele sale liniare, tăinuite sub imperiul cărbunelui ce slujeşte vastele reprezentări plastice, dezvăluie acel Humanum post-existenţial, identificat prin structurile craniilor ce guvernează spaţiul compoziţional. Conceptul de Lumen este, astfel, implicit prin sugestia colosală a umbrelor şoptite.
Ermeticele compoziţii propuse de Dan Grigoraş sunt structurate ingenios, conceptualizând lumina, forma, materia. Explorarea valenţelor fiinţei în raport cu acel concept de Lumen, ce face apel la conştiinţa luminii, se regăseşte în „Mentorul şi discipolii”, evocatoare ilustrare cromatică a sacrului, a regăsirii umanului în contextul meditaţiei personale.
O perspectivă simbolică asupra existenţei lăuntrice se regăseşte în compoziţia propusă de Dimitrie Roman, „Noaptea Învierii”, în care sacrul devine firesc, în care spiritul narativ reiterează legendarele figuri ale memoriei ancestrale, conferindu-le nimburile metaforice ale tradiţiei, trecutului şi ale statornicei pietăţi.
În viziunea lui Răzvan Ştefan Horobeţ, umanul îşi dezvăluie potenţialul expresiv, regăsindu-şi valenţele sale simbolice. În raport cu lumina, acesta se înnobilează, se metamorfozează, conducând, vizual, către ipostaze metaforice. Propunând o inedită viziune contemporană asupra temei maternităţii – sub toate aspectele sale, Răzvan Ştefan Horobeţ oferă o îndrăzneaţă recontextualizare a umanului, sub aspectul emoţiei, empatiei, trăirilor interioare şi inteligenţei emoţionale.
Dominând, estetic, printr-un remarcabil şi evident efect eclatant, Ovidiu Buzec evocă existenţa umanului în raport cu propria lumină. Intens cromatică, cu un grad de dinamism comparabil cu experimentele vizuale ale artei americane a anilor ’60, arta sa e invariabil marcată de amprente ale prezenţei umane în mediul său urban. Vibrând prin ecouri ale pulsului societal, lucrările lui Ovidiu Buzec provoacă o experienţă vizuală energică, impulsivă, luminiscentă. Al său „Longinus”, amintind de soldatul roman ce străpungea cu lancea trupul lui Iisus crucificat invocă memoria colectivă prin remarcabila sugestie a cununei hristice.
Etern surprinzător, versatil şi tranzitoriu în amplitudinea stilurilor şi subiectelor abordate, Ovidiu Mateş Stanciu impresionează prin compoziţiile sale. Un remarcabil acord dialogic se stabileşte între concept şi reprezentare, între pretextul plastic stabilit drept motiv şi ilustrarea acestuia, conducând discursul estetic pe traseul prestabilit al ideilor cardinale. Pătrunzătoarele cuvinte ale lui Brâncuşi, în deplin acord cu „Cine nu iese din eu, n-atinge absolutul şi nu descifrează nici viaţa”, dobândesc, sub imperiul grafismelor ce îi zugrăvesc inconfundabilul portret, sensuri multiple, revelatoare.
Plecând de la asocierea cu elemente, motive plastice şi personaje recognoscibile din istoria sculpturii, Mihai Varzari jonglează pe subiectul interpretărilor de tip contemporan asupra acestora. Un melanj al viziunii profund mature cu spiritul ludic al compoziţiilor, al replicilor dintr-o nedisimulată perspectivă actuală cu ironia cotidianului îi transformă lucrările într-un act inedit de inteligentă punere în scenă a pretextelor plastice de secol XVI.
Compoziţiile Puşei Pîslaru-Ionescu reflectă convingerile personale asupra existenţei umane în raport cu potenţialul său, în contextul unei evidente spiritualizări a subiectului. „Omul nou” şi ale sale ecouri propun o exploratoare viziune asupra conceptului de conexiune interumană, în care relaţia cu sacrul reprezintă o certitudine.
Întrucât compoziţiile lui Niculai Moroşan se evidenţiază printr-o neobosită reflexie a inventivităţii stilistice şi tehnice, preluând fragmente din întreaga imagerie a reprezentării fiinţei, siluetele sale feminine constituie un remarcabil poem vizual. Prezenţa acestora, tot mai vag creionată, defineşte valenţele estetice ale pretextelor sale picturale.
Prezentă cu o sensibilă şi vibrantă compoziţie, Loredana Axinte propune o meditaţie individuală asupra momentului sacru al Bunei Vestiri. În viziunea sa, materializată prin simbolismul instantaneului şi atingerea subtilă a tuşelor, precum şi prin graţia personajului central, e adâncită spiritualitatea clipei ce vesteşte „împlinirea timpului”.
Compoziţiile Mariei Ionela Frăsinaru readuc în planul artistic ceva din lumile pierdute ale trecutului. Sugestia unui interior în care absenţa umanului e dublată de absenţa luminii conduce spre caracterul irepetabil al lucrurilor trăite, explorate, iremediabil pierdute, spre inconturnabilul existenţei umane. Lucrările sale propun un dialog al umanului, al speranţei şi regăsirii, cu metafora întoarcerii în trecut.
În amplul periplu destinat condiţiei umanului în raport cu existenţa şi certitudinea luminii, compoziţia Mariei Sofrone surprinde printr-o continuă explorare. „Ascensus ad Lucem” devine, astfel, o confidentă şi expresivă mărturie a percepţiei personale asupra conceptul luminii sacre în raport cu profanul.
Identificăm, în viziunea lui Radu Cristian Lascăr, o coexistenţă a elementelor grafice şi picturale, determinând o evidentă consistenţă cromatică. A sa „Deschidere spre spiritualitate” reflectă spaţiul arhitectural tranzitat de umanul ce devine instrument al picturalităţii şi luminii emanate, vibrat, expresiv, tensionat.
Sugestiva compoziţie sculpturală „Raze oblice”, semnată de Mircea Dăneasă, cuprinde în complexa metaforă a luminii, simboluri şi sensuri plasate dincolo de vizibil. Materia serveşte pe deplin, în sensul său imersiv, filosofiei formei esenţializate, ce îmbină într-un fericit mod sinteza cu epurarea şi axialitatea spaţială.
În amplul context oferit de multitudinea viziunilor artistice, proiectul Humanum Lumen constituie o invitaţie către decriptarea acelor concepţii ce împărtăşesc sacralitatea viziunii asupra umanului în raport cu conştiinţa luminii divine.
E un îndemn spre descifrare, e stare de recluziune, de interiorizare, e coeziune ideologică, oferă un sens şi o semnificaţie viziunii artistice individuale, o devoalare a conceptelor estetice colective. Şi demonstrează că actul artistic nu e doar prezenţă fizică, ci un spaţiu ce asigură cadrul teoretic pentru meditaţie, căutare, identificare, pentru credinţa în ordine şi sens.
RALUCA SCHIPOR-BABAN
Comentarii