Sado: Insula Aurului (Partea I)

Când colegul meu de la Vânzări mi-a spus că avem un proiect de promovare turistică a Insulei Sado, totul s-a oprit. A trebuit să-i spun dintr-o răsuflare că acolo fusese exilat Zeami (1363-1443), marele actor şi dramaturg de teatru Noh (şi motivul pentru care venisem în Japonia) şi că insula e renumită pentru multitudinea de scene pentru teatru Noh, peste 30! – cea mai mare concentraţie de scene Noh din tot arhipelagul. (*În comparaţie, în Tokyo sunt numai şase.)

Colegul meu m-a ascultat surprins – japonezii învaţă la şcoală despre Zeami, însă nu foarte în detaliu. Însă m-a anunţat oarecum cu regret că autorităţile locale vor să promoveze mai degrabă Mina de Aur Sado, transformată de curând într-un muzeu modern, şi că tradiţiile legate de teatrul Noh nu apar menţionate în contractul pe care l-au semnat, dar că va întreba dacă putem include alte obiective pe lângă mină. Între timp am cercetat pe internet locaţii pe insulă legate de Zeami – fără prea multe rezultate: un muzeu de istorie şi creaţia unei artiste contemporane pentru un festival de artă ţinut pe insulă cu câţiva ani în urmă, despre care nu se ştia dacă mai e pe insulă sau nu.

Discuţia noastră se întâmpla în vara lui 2020, în plină epidemie de COVID-19, când se putea intra în Japonia doar după două săptămâni de carantină în aeroport. Autorităţile locale erau însă optimiste. Planul lor era să investească în promovare, pregătindu-se pentru momentul în care restricţiile internaţionale de călătorie vor fi ridicate şi turiştii vor putea alege Sado ca destinaţie.

Vizita noastră în Sado pentru a aduna informaţii şi fotografii pentru articol urma să aibă loc în octombrie 2020, şi avea să includă o zi în oraşul Niigata, al cărui port la Marea Japoniei a jucat un rol esenţial de-a lungul secolelor pentru transportul mărfurilor de la nord la sud şi invers de-a lungul coastei vestice a ţării.

Înaintea călătoriei, am avut o şedinţă online cu reprezentantul departamentului de turism al Primăriei Sado, domnul Honma, care, prezentându-se, a râs, spunându-ne că o să întâlnim des numele acesta pe insulă. „Mulţi localnici din Sado au numele de familie Honma”, ne-a explicat el.

Numele îmi suna deja cunoscut, dar abia mai târziu, după ce am răsfoit din nou tratatele lui Zeami, aveam să-mi dau seama de ce. Honma era numele guvernatorului local din Sado care „l-a luat în primire” pe Zeami de la gărzile care l-au însoţit în exil. Am folosit ghilimelele pentru că, în ciuda statutului de exilat, Zeami a fost primit cu căldură de oamenii locului. Cei din Sado l-au primit ca pe un oaspete de vază, nu numai pentru că era renumit pentru arta lui care „aducea bucurie zeilor”, dar şi pentru că le aducea veşti din Kyoto, capitala ţării atunci, şi despre lumea din afara insulei.

Mai mult decât atât, în Sado erau exilate persoane cu rang înalt, prea înalt pentru a fi executate ca oameni de rând – de obicei membri ai familiei imperiale sau nobili, iar ofensele pentru care erau trimişi în exil erau minime; era suficient un zvon că vor să restaureze puterea imperială, pentru ca shogunul să dispună trimiterea lor în exil. (Puterea politică fusese luată din mâinile împăratului şi ale nobililor de către clasa războinicilor încă de la 1185.) Împăratul Juntoku, care participase la un plan de a răsturna guvernarea militară a shogunului, fusese exilat în Sado în 1221. De asemenea, călugărul budist Nichiren, fondatorul unei secte cu mulţi adepţi şi în ziua de azi, a ajuns şi el aici în 1271, după ce criticase guvernul militar din Kamakura pentru abuzurile de putere care erau la ordinea zilei.

În cazul lui Zeami, căzuse în dizgraţie pentru că se împotrivise voinţei shogunului de a-l lăsa la conducerea trupei Kanze pe On’ami, actorul preferat al shogunului Ashikaga Yoshinori (la guvernare între 1429 şi 1441). On’ami îi era lui Zeami nepot de frate, dar, în ochii maestrului, nu şi un actor foarte înzestrat. După ce îşi pierduse fiul cel mare, Zeami voia să îl lase la conducerea trupei sale pe Komparu Zenchiku, un actor şi dramaturg talentat, deşi lider al unei trupe rivale, care îi devenise ginere. Disputa în sine demonstrează deopotrivă statutul lui Zeami şi faptul că ridicase teatrul Noh la un nivel înalt şi respectat în cercurile culturale ale vremii.

Zeami, în vârstă de 72 de ani atunci, şi soţia lui au ajuns în Sado în mai 1434. Însemnările lui despre drumul lung peste valuri, despre insulă şi miturile locale au rămas sub forma unui cântec intitulat „Kintosho” („Însemnări din Insula Aurului”) – un cântec pentru cor, în genul celor care alcătuiesc muzica unei piese de teatru Noh. Titlul face aluzie la zvonurile care circulau încă de pe atunci despre Sado, cum că e o insulă cu resurse bogate de aur.

În timpul exilului, ginerele Zenchiku îi scria des lui Zeami, trimiţându-i încurajări şi chiar bani. Lui Zenchiku, Zeami îi dăruise toate tratatele pe care le scrisese despre arta Noh, considerându-l aşadar succesorul artei lui. Iar „Însemnările din Insula Aurului” i-au fost trimise lui Zenchiku ca o scrisoare din exil, ca un ultim dar – pentru că Zeami nu credea că o să se mai întoarcă în capitală în timpul vieţii. (S-a întors totuşi în Kyoto împreună cu soţia lui în 1441, când guvernarea shogunului Ashikaga Yoshinori s-a încheiat, iar ordinul lui de exilare, revocat.)

În „Kintosho”, Zeami îşi descrie călătoria din Portul Obama, care există şi astăzi în Prefectura Fukui, până în Sado, drumul până la Templul Manpukuji, unde urma să locuiască, şi vizita la sanctuarele de pe insulă. Guvernatorul local şi oamenii locului l-au primit cu bunăcuviinţă, povestindu-i din istoria şi legendele locale. Sado are nu mai puţin de zece sanctuare, ceea ce înseamnă că zece zeităţi locuiesc aici. Ca actor de Noh, pentru Zeami era o datorie de onoare să viziteze fiecare sanctuar în parte ca să aducă drept ofrandă câte un dans însoţit de cântec, pentru a aduce bucurie divinităţilor.

„Ce luminoasă

e marea în Sado,

Cât vezi cu ochii,

albastrul munţilor,

Numele îi e, firesc,

Sado,

Insula aurului,

de o frumuseţe nepământească.”

Aşa descrie Zeami Insula Sado spre sfârşitul cântecului, lăudând pacea care dăinuia aici şi făcând aluzie la tovarăşi cu care putea vorbi deschis. „Kintosho” e datat „februarie 1436”; trecuseră aşadar doi ani de când Zeami ajunsese în insulă, timp în care se împăcase cu gândul că urma să locuiască aici şi îşi găsise, se pare, un rol în comunitatea locală.

În vremea lui, adică secolele XIV – XV, teatrul Noh era undeva între sacru şi profan. Cu origini în ritualuri religioase, teatrul Noh fusese inţial „divertisment pentru zei”, fiind jucat exclusiv pe scene improvizate în curtea sanctuarelor şi templelor. Imaginea pinului care decorează şi astăzi fundalul oricărei scene de teatru Noh simbolizează prezenţa divinităţii, a unui zeu care coboară din cer pe ramura unui pin ca să se bucure de spectacolul oferit în cinstea lui.

Într-un asemenea spec-tacol l-a văzut shogunul Ashikaga Yoshimitsu (1358-1408), care avea atunci 17 ani, pe Zeami, care avea 12 ani, jucând alături de tatăl său, şi a hotărât să-i invite pe amândoi în anturajul lui. Patronajul shogunului i-a facilitat lui Zeami accesul la educaţie şi la cercurile culturale de elită ale vremii, ceea ce era o raritate pentru un actor atunci. Până la el, cântecele şi dansurile se transmiteau pe cale orală, de la maestru la discipol şi din tată în fiu. Faptul că Zeami a lăsat piese scrise şi tratate despre estetica teatrului Noh se datorează şansei la educaţie pe care i-a prilejuit-o patronajul shogunului.

Cealaltă faţă a monedei era că spectacolele lui Zeami trebuiau să încânte shogunul şi clasa războinicilor care se afla la guvernare. De aceea în multe din piesele semnate de el figurează spirite de eroi războinici, rămaşi în amintirea colectivă atât pentru vitejia pe câmpul de luptă, cât şi pentru talentul lor poetic sau vreo altă trăsătură umană care îi făceau iubiţi şi admiraţi peste veacuri. Tema lucrării de cercetare pentru care venisem cu o bursă de studiu în Japonia fusese legată de cum a prelucrat Zeami legende şi opere literare mai vechi, punându-le într-o lumină nouă în piesele lui. Spectatorii pieselor lui Zeami au parte de bucuria recunoaşterii – văd în ele eroi pe care îi ştiau din legende, dar află câte un detaliu nou despre ei, un detaliu adăugat de Zeami pe baza unor variante neoficiale ale aceloraşi legende, care îmbogăţeşte portretele eroilor de demult, umanizându-i.

RAMONA ŢĂRANU

Tokyo