Dragobetele (24 februarie) este considerată sărbătoarea românească a iubirii şi începutul primăverii (sau al unui nou an), percepută fiind drept echivalent autohton al Valentine’s Day, simbolizând renaşterea naturii şi a sentimentelor, unde Dragobete, imaginat ca fiind fiul Babei Dochia, ar fi fost zeul tinereţii şi al iubirii care „împerechea” păsările şi oamenii, marcând un nou ciclu de viaţă şi fertilitate.
Semnificaţiile sărbătorii vizează iubirea şi fertilitatea, renaşterea naturii, evocând evenimente locale („obiceiuri) slab atestate ca atare, dar din ce în ce mai exploatate, vizând fie „Sărutul lui Dragobete”, fie „Linguri de Dragobete” etc.
Ziua de 24 februarie ar fi ştiută drept cea în care păsările îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile, iar oamenii îşi exprimă sentimentele pentru a avea noroc în dragoste tot anul. Odinioară, ar fi marcat începutul primăverii, al anului agricol, când natura se trezeşte la viaţă după iarnă.
Dragobete(le) este considerat personaj mitologic, fiul Babei Dochia, un tânăr arătos care aduce bucuria, tinereţea şi legăturile de iubire.
Se spune că, în această zi, fetele culegeau primele flori de primăvară (ghiocei, toporaşi, brânduşe), spre a le pune la icoane, iar băieţii le ofereau daruri – colăcei şi năframe. Se credea că, începând cu această zi, păsările se împerecheau, iar oamenii urma să le ia exemplul, fiind vorba despre primul sărut sau de anunţarea logodnelor la horă (…dacă 24 nu cădea în postul Paştelui).
Numele Dragobete, evocând dragostea, provine din slavă. Primele atestări pe teritoriul românesc ale sărbătorii (posibil de origine balcanică) sunt doar din secolul al XIX-lea, preponderent în sudul ţării, după care ţinerea ei aproape că dispare în comunităţile tradiţionale din perioada interbelică, nefiind amintită mai târziu, până după 1990-2000, când reapare „în forţă”, spre a deveni, resuscitată, contrapondere la sărbătoarea Sf. Valentin absorbită din Occident. Şi aceasta, în aspectele sale comerciale, relativ nouă în Europa, din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. (I.A. MAXIM)
Comentarii