Început de an, încărcat cu bucurii ale sărbătorilor de iarnă. Fiecare zi e un alt sentiment, tulburând vise pe genele fulgilor de nea, anotimp înflorind amintiri sub puterea uimitoare a Cuvântului său, purtând în fiecare sunet a limbii noastre „atomi de eternitate”. Lui Eminescu i-a fost sortită „cunoașterea supremă, absolută”, fiind simbolul total culturii noastre naționale.
Născut parcă din ninsori sărutate de stele, în miez de ianuarie, la Ipotești, Eminescu rămâne mereu Abecedar și Dor de floare-albastră, liant spiritual între trecut, prezent și viitor, „tu dulce-al poeziei Crist?”, ce ne dă dreptul la partea noastră de Cer, sub forța surprinzătoare a Cuvântului său, așezat definitiv la temelia literaturii române moderne.
Sărbătoarea nașterii poetului se întrepătrunde, în noianul anilor, și cu un cald și ispititor ecou din dangătul clopotului de aramă, și din luminile ce cuprind pădurile ninse cu freamăt și chemări ale iubirii, păstrând întreg farmecul unicității sale.
Prinț „cu ochi negri și cuminți”, și-a durat mitul propriei identități, taină a pământului secret pecetluit, Carte mereu deschisă sufletului, rodind veșnicia.
Eminescu – dor nemărgin, mângâiat de Luceafăr, tei inundați cu petale de cuvinte sărutând Limba Română, lacrimă arzând în necuprins, izvorul însuși al identității și al puterii noastre creatoare, alunecând inegalabil peste timp.
Cuvânt în care încape patria, Carte – loc de închinare și scut, „cea mai profundă și mai deplină sinteză a spiritului creator românesc” (Mircea Drăgan), Eminescu se află în „centrul nemărginirilor și la confluența eternităților” (Thomas Carlyle), iar asemănarea cu astrul din finalul poemului omonim: „Ce-o să-i pese lumii / Că tu te mistui arzând”, ne îndeamnă la prețuirea „geniului tutelar al versului românesc”. El a cântat, ca nimeni altul, în creațiile sale, natura, iubirea, adevărul. Poate fi numit și un compozitor al cuvintelor, pentru că a știut să asculte izvorul, vântul, pământul, codrul, sunetul devenind vibrație pură, care aduce în prim-plan dragostea. Din râul gândurilor sale au curs poezii de o profunzime acută, ce reflectă o sete de armonie, perfecțiune, îmbrățișate de dorința de adevăr, de cunoaștere absolută. Marile geneze cosmice, călătoriile astrale, tablourile cosmogonice, muzica sferelor au fost alte tentații cărora Eminescu le-a acceptat provocarea și le-a întrupat în imagini, zămislind capodopere.
De aceea, George Călinescu avertiza că „toate materialele și uneltele lui Eminescu n-ar da nimic în mâinile altuia, fiindcă izvorul tainic al efluviilor eminesciene e ascuns undeva, departe, în pădurea subconștienței lui. Acest aer ascuns al liricii sale trebuie găsit și gustat, descris și mărit, fără alte senzațiuni decât acelea născute din respirarea lui, pentru ca spiritul nostru să-i simtă densitatea și să poată pluti în el”, iar poetul Ion Cozmei, descendent din nobila viță eminesciană, încheie sonetul „Colind de aur Limbii Române” cu un vers emblematic: „Limba Română, fără Eminescu, nu se poate!”.
Eminescu a considerat ca esențiale pentru o națiune două elemente: istoria și limba, pentru ca poporul „să poată să se cunoască pe sine, să-și păstreze sănătatea sufletească”, să conserve „seninul neamului”. Poet, prozator, personalitate națională și universală, a exercitat o covârșitoare influență asupra românilor, de aceea Tudor Vianu a spus că „Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în fața lumii întregi”, iar Nicolae Iorga: „Eminescu, geniul nepereche, făuritorul limbii literare, este primul autor român care a scris către toți românii într-un limbaj înțeles pretutindeni. Așadar, este un român total ce depășește prin genialitatea sa: inteligență, cultură, putere de asimilare, de sinteză și de creație, interesele naționale”.
Eminescu – întruchiparea înțelepciunii seculare a poporului român. „El a avut curajul bărbătesc de a-și spune sincer părerile și convingerile sale, ceea ce în democrație e foarte rar”.
Eminescu – dor de străbuni, dor de prezent, icoana noastră de suflet, dor pentru totdeauna de țărână, germinând puritatea vocalelor și consoanelor limbii române.
Eminescu – lucru făcut pentru totdeauna neştirbit și curat, pe care încearcă unii, acum, din păcate, nume sonore, să-l vadă strâmb și totodată să ne convingă a ne îndepărta de „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi, poate, vreodată, pământul românesc”.
Literatura poetică română a început sub ocrotirea geniului său creator, rămânând „veșmântul cugetării românești”. „Luceafărul” va străluci mai puternic, acolo-n Empireul său și în adânc de Mare, în mintea limpede a oricărui român.
În 1889, Titu Maiorescu arăta că „Eminescu este produsul propriului său geniu, un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”. De aceea, criticul de la „Junimea” a pus bazele mitului eminescian ce străjuiește hotarele limbii noastre, poetul câștigându-și „determinarea în Absolut”.
Datoria fiecăruia dintre noi este aceea de a apăra activ și permanent, cu argumente solide și vizibile, „expresia integrală a sufletului românesc”, care rămâne Mihai Eminescu.
Poet selenar prin excelență, ne-a dăruit „Luceafărul”, drept „monumentul cel mai reprezentativ al puterii de creație al poporului nostru în ordine spirituală”. Așadar, să ni-l dorim tot mai mult coborât în sufletul neamului nostru, cum spune și versul „Ca icoanei i se-nchină câți români știu să se țină”, pentru că avem nevoie de lună și iubire, de șoapta izvorului, de glasul pădurii, de mireasma unică a liricii sale, cu speranța că „acest pământ își va aduna toate sevele și le va comprima în țeava altui crin de tăria parfumurilor sale” (G. Călinescu).
Până atunci: „Pășiți cu grijă tăcută, feții mei / Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei / Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr / Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr” (Tudor Arghezi). Mai mult, „Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i versul” (Nichita Stănescu) și să găsim cele mai potrivite mijloace pentru necesarul dialog de iubire cu Poetul nostru, pentru a afla cel mai bine unul din marile lui secrete, acela de a fi pătruns în interiorul cuvântului, surprinzându-i toate nuanțele posibile, cu o varietate de sensuri și semnificații.
Mentorul său, Titu Maiorescu, a văzut în Eminescu un geniu ca acela despre care vorbea Schopenhauer: „Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc…”.
Eminescu este Poetul a cărui Statuie n-a mișcat-o nici timpul și nici detractorii, deoarece a crezut cu sinceritate în scrisul său, rămas peste vreme „al cugetării neînvins, măreț stăpân!”.
Iarnă frumoasă la Ipotești! Iarnă cu dor de Eminescu pe întreg cuprinsul țării, dar și peste granițele ei, acolo unde limba noastră mângâie chemarea spre obârșii pentru toți acei care trăiesc cu convingerea în suflet că „Limba română este patria mea” (Nichita Stănescu).
În ianuarie, Sfântă Sărbătoare a Limbii Române, sub zodia poetului cununat cu Nemurirea, opera sa rămâne totodată și o armă redutabilă întru apărarea identității noastre naționale.
EMIL SIMION
Comentarii