În raportul la amintita plenară din decembrie 1961, Gh. Gheorghiu-Dej are de scos în evidenţă riscurile mari pe care Partidul ştiuse să le ocolească în epoca lui Stalin, cel între timp demascat pentru cultul personalităţii şi pentru altele, iar pe acest fond, se revine acuzator asupra cazului Vasile Luca – Teohari Georgescu – Ana Pauker, grupul deviaţionist eliminat atunci, în 1952, şi privit încă o dată şi livrat poporului ca duşmănos, vinovat de excese şi de relele vremii – acestea numerite şi inventariate acum pentru istorie şi reaşezate ordonat în cârca celor de care Partidul, tocmai din atare pricină, trebuise să se despartă.
O mai făcuse şi o va mai face – cu recunoaştere, chiar dacă mai târzie, de merite şi în exhibare de regrete (drept care intră în acţiune, dacă şi când e cazul, instituţia reabilitării – şi ea o unealtă de obţinut susţinere şi putere), dar şi critic, neîmpăciuitorist, netolerant cu abaterile indiferent ale cui ar fi să fie ele –, iar asta ori de câte ori, Partidul reevaluându-şi continuu parcursul, devine necesar să se explice anume întâmplări, situaţii, fapte, cu precădere relevate ca fiind de etapă, conjuncturale şi datorate unor condamnabile reacţii omeneşti personale la împrejurări, căci Partidul în sine, literă sacră, niciodată nu greşeşte, iar pe de altă parte, în panteon le trebuie rezervat un loc şi unora dintre cei forţaţi de împrejurări să calce greşit, aceştia arătând expresiv viitorimii – cum nu fac sfinţii din sinaxar – de ce anume ea trebuie să se păzească, precum şi dificultatea, greutăţile, riscurile drumului. Totul grevat de interesul celui care decide reabilitarea.
Şi astfel raportul lui Gheorghiu-Dej este ocazie – desigur, în cea mai curată tradiţie stalinistă – pentru Partid să-şi atribuie meritul de a fi păstrat calea cea bună în condiţii grele şi, în ce-l priveşte pe conducător, de a-şi propune spre apreciere puterea de previziune (pe care o avusese şi Stalin), iar asta tocmai când conducătorul şi conducerea lui trec fără vreo tulburare dintr-o convingere şi dintr-o logică în susţinerea de nimic stânjenită a opusului acestora şi amestecă astfel lucrurile într-un discurs al Partidului parcă mai încărcat de contradicţii şi mai confuz decât oricând. Adevărat, conformat şi util, oportun – discutabil însă dacă şi necesar, cu acest preţ şi la data aceasta, altfel decât întru orgolioasă slăvire de sine în termenii pe care Partidul tocmai îi condamnă şi a căror condamnare sovietică (acum, la Congresul al XXII-lea al P.C.U.S.) Partidul o aplaudă spre a-şi lăuda în felul acesta, întrecându-se cu bolşevicii înşişi, clarviziunea şi corectitudinea mersului pe linie.
Fireşte că, mai departe, toate datorate conducătorului iubit şi tot mai iubit, însă vizibil, toate doar pretinse. Şi e vorba din nou despre un fapt devenit deja tradiţie, despre o constantă a declarativului de partid, act şi conţinut al lui împreunate – care se impune ca un ceva cu valoare în sine şi, drept urmare, cu statut de adevăr asemenea, netrebuid a fi validat prin raportări la altceva, ci luat ca atare şi cercetat pentru a i se identifica raţiunea pe care el se întemeiază. Aceasta, desemnată public explicit ori nu, căci numirea ei poate deveni periculoasă şi de aceea, destul de frecvent, contează numai obţinerea răspunsului popular cât mai larg prin atitudine şi acţiune în consecinţă.
Destul de repede, aşa, Partidul ajunge să speculeze, ca la bursă, din trebuinţă de favor popular – subtil, în discreţie şi poate chiar consimţit la Moscova – firave, uşoare, în esenţa lor nepericuloase şi garantat bine cotabile, acţiuni colorate tot mai intens până şi în ne- sau chiar în antisovietic şi antisovietizare, până la ceea ce s-a desemnat drept destalinizare şi pe urmă, relativă liberalizare.
E de văzut în sensul acesta că aşa se vor fi readus pas cu pas în atenţie – este drept că prin obişnuită confiscare comunistă a realităţii şi astfel, prin asocieri sau disocieri insolite, cel mai adesea falsificatoare, dar şi, real, fapt recuperator sub această umbrelă necesară – evenimente ale trecutului cruciale pentru existenţa naţiei, precum, să zicem, Independenţa, care, impunându-se tot pas cu pas, va ajunge ca, dintr-un moment important al frăţiei ruseşti, precum altele ale tovărăşiei sovietice, să pună stăpânire pe zilele din preajma sărbătoririi ei şi să facă aici legea într-un spirit tot mai accentuat naţional.
Iar în ideea aceasta, probabil că măcar în unele din componentele ei, perspectiva, până la cea actuală, asupra unui şir întreg de etape ale istoriei noastre s-ar cere cât mai curând şi atent reevaluată.
Acum, în 1961, să fie vorba preeminent despre o superioritate care se cere cunoscută şi recunoscută ca atare în ţară de către poporul tocmai astfel purtat de Partid spre culmile progresului şi ale măreţiei şi, în afară, inclusiv ori chiar în primul rând la Moscova, cu urmările corespunzătoare.
De altfel, uşor de constatat, la vârful comunismului românesc – pesemne că tot inspirat sau preluat nemijlocit din practica în materie a stalinismului, unde cel mai… în orice privinţă devine repede curent în exprimarea părerii despre sine, care e şi ea obligatoriu comparativă şi neapărat ierarhizantă, emanând din absolutizarea unei perceperi a vieţuirii ca întrecere –, a fost mai tot timpul o veritabilă obsesie afirmarea unei întâietăţi, a unui primat, a unei şederi deasupra. Protocronismul, ca o exacerbare prin care se depăşeşte graniţa spre altceva, îşi va fi avut pe acest teren izvorul –, iar în explicarea şi acceptarea unor inevitabile incongruenţe, contradicţii, nelămuriri de orice natură din acest teritoriu, acolo unde nu e destulă unealtă dialectica, vine în ajutor o ustensilă cognitivă şi mai performantă: sinergia faptelor.
În chestiune, acum, se spune că motivarea teoretică a comportamentului stalinist deja recunoscut pretutindeni ca fiind represiv (şi sursă de inspiraţie sau argument legitimator în mai tot lagărul socialist) a constituit-o teza greşită a lui Stalin – enunţată după victoria socialismului în U.R.S.S., când fuseseră lichidate clasele exploatatoare şi baza lor economică –, potrivit căreia, pe măsura înaintării pe calea socialismului, lupta de clasă se ascute în mod obligatoriu, teză din care se trăgea concluzia pătrunderii inevitabile a duşmanului până şi în conducerea partidului.
În practică, spune Gheorghiu-Dej, această teorie a dat mână liberă elementelor duşmănoase, carieriste, din conducerea organelor de securitate, de teapa lui Ejev şi Beria, de a înscena comploturi contra-revoluţionare, de a pune în mod provocator sub acuzaţie şi a reprima un mare număr de oameni cinstiţi, devotaţi trup şi suflet cauzei socialismului.
Mai jos însă, în viaţa comună, în anii grei în care Partidul impusese ca fiind bună şi de bun augur domnia acestei teze greşite a lui Stalin şi traiul de ea luminat, românilor – şi nu doar celor cu aspiraţii şi dorinţă de afirmare – li s-au cerut ură şi vigilenţă, delaţiune şi spirit segregaţionist, atitudini, comportament şi acţiune efectivă în consecinţă.
Drept care R.P.R. are numeroase puşcării pline, detenţii exterminatoare, deportări, colonii de muncă silită ca cele din Deltă şi de la Canal, trai sub continuă ameninţare şi în multă suferinţă, precum şi despărţire cu grave urmări de elitele naţiei, care dispar fizic sau prin conformare, şi de valorile acestora.
Acum poetul însuşi – fie el un A.E. Baconski captiv şi grav sau, într-o ipoteză atrăgătoare, un Nicolae Labiş subtil persiflant – confirmă:
„Mai trece o noapte, trece încă o zi, / Lupta se ascute între clase, / Iar chiaburii se arată a fi / Elemente tot mai duşmănoase.”
Dar Partidul, în superioritatea lui, ar fi reacţionat cum se cuvine încă înainte de 1956 – sancţionând ferm abuzurile şi despărţindu-se de abuzatori. Ba încă:
„Ne mândrim – spune N. Ceauşescu în plenara din decembrie 1961 – cu faptul că la noi nu s-a ajuns la represiunI în masă, spre cinstea şi fericirea partidului. Acesta este meritul activului de partid şi în special al tovarăşului Gheorghiu-Dej, care s-a opus şi a împiedicat introducerea practicilor spre care împingea grupul fracţionist Pauker – Luca.”
Pare destul de evident însă că şeful Partidului a fost mai interesat, în laudăroşenie din rechizitoriu lui, de soarta proprie şi a cadrelor – poate atingând tema fidelităţii pentru a reîmprospăta printre activişti sentimentul de îndatorare:
„Este un mare merit al partidului nostru, spune el în raport, al activului său de bază că, deşi asupra sa au fost exercitate timp îndelungat foarte puternice presiuni atât din interior, cât şi din afară, el a păzit principiile fundamentale ale partidului, nu a cedat presiunilor şi a apărat neşovăitor viaţa şi demnitatea cadrelor de partid.”
Apoi are de subliniat că Pauker şi Luca sunt, între altele, nenaţionali în Partid: ei au răspândit concepţia aventuristă că ar fi fost o mare greşeală înfăptuirea actului istoric de la 23 August. Dacă răsturnarea dictaturii militaro-fasciste a lui Antonescu ar fi fost lăsată exclusiv în seama armatei eliberatoare, în opinia lor, ar fi fost posibilă luarea imediată a puterii de către clasa muncitoare, fără să se mai fi trecut prin faza colaborării cu partidele burgheze. Şi astfel ei sădeau îndoială şi neîncredere în justeţea liniei politice şi tactice a partidului – asta în loc să împărtăşească entuziasmul, bucuria şi satisfacţia partidului.
Aşa, grupul antipartinic a ajuns să promoveze o linie potrivnică politicii şi tacticii partidului, să se constituie într-un grup aparte, fracţionist, care deţinea majoritatea la vârful vârfului, în Secretariat, şi se punea în prealabil de acord în ceea ce susţinea, anulând în felul acesta conducerea colectivă.
Altă vină ar fi aceea a liniei lichidatoriste, de negare a rolului conducător al partidului şi de dizolvare a partidului în masă (un sort, nu întâmplător, de titoism), privinţă în care Ana Pauker a mers atât de departe încât, într-un discurs ţinut la S.T.B. în noiembrie 1944, ca şi în alte manifestări publice, a adresat în mod direct legionarilor apelul să intre în partidul nostru, declarând că „îi primim cu bucurie şi le strângem mâna”.
Doar că Gheorghiu-Dej fusese şi pe atunci acolo, tot timpul, precum Hruşciov demascatorul pe lângă Stalin demascatul, iar presa vremii nu atestă acest discurs al Anei Pauker ţinut la S.T.B.
AUREL BUZINCU
Comentarii