Enuma Eliş, citea tânărul, Imnul creaţiei lumii, al primei civilizaţii cunoscute, cea mesopotamiană. Îi interesau stelele şi cerul. Descoperiseră câte trei constelaţii pentru fiecare dintre cele douăsprezece luni ale anului. Pentru ei, îşi zise, fiecare lună era legată de ridicarea la orizont a unei constelaţii. Fiecare din marii zei era reprezentat de o planetă – stele mişcătoare printre stele fixe. Deci cele mai puternice şi mai importante stele. Eşara, Cerul are patru căi: drumul Soarelui sau brâul zodiacului. Anu are 25 de grade de o parte şi de alta a ecuatorului ceresc. Enlil este la nord de Anu, Ea la sud. Ei sunt primii zei.
În Enuma Eliş, în tăbliţa IV se prezintă aşezarea marilor zei pe cer, iar în tăbliţa V sunt multe observaţii despre Lună.
Egiptenii s-au întrebat despre moarte şi lumea de după moarte, mesopotamienii şi-au aşezat zeii pe cerul plin de stelele nopţii. Aşa au creat şi zodiacul – ca pe voinţa şi hotărârea zeilor pentru fiecare om, zi şi luptă. Zeii le dădeau dreptul să afle hotărârile, viitorul şi să-şi aleagă faptele în conformitate cu ele.
Tânărul privea spre cer. Fără lunetă, fără telescop. Atât cât vedea, undeva, deasupra orizontului era o stea; atât de strălucitoare încât le întrecea în luminozitate pe toate celelalte. Strălucea câteva ore, după care se stingea. Ani de zile a văzut-o. Era steaua lui, îi va rămâne în amintire, fără să ştie dacă era stea sau un satelit uman, din cele care se văd ca astrele pe cerul nopţii. I-ar fi dat codul asteroidului Micului Prinţ, dar, pe undeva, ea era mai mult decât atât. Era steaua lui, care se stingea, după câteva ore, în fiecare noapte, o stea despre care nici anticii, nici renascentiştii şi nimeni nu ştia nimic. Era un asteroid, un satelit, un quasar, era o enigmă şi o stea pe cer.
NIADI CERNICA
Comentarii