Liviu Papuc e bucovinean, născut la jumătatea secolului trecut la Dorneşti (nod de cale ferată!) într-o zodie benefică; trecut șoimește în zbor pe la Liceul 2 din Rădăuți, a adăstat englezește la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași și, după susținerea lucrării Leca Morariu. Viața și opera, a devenit Cavaler de Bogdania cum laude. În această calitate și-a pus la treabă uneltele de scris, realizând de-a lungul anilor scrieri de valoare, de la opere originale la traduceri și ediții îngrijite, ori cele rezultate din cercetare, cum e și cea cu titlul Scene de viață socială bucovineană (1857 – 1899), apărută la editura Tipo Moldova din Iași, în 2025, un tom de aproape 300 de pagini. Autorul, retras la Valea Lupului (o fi ajuns „juvina” lui Vl. Streinu și pe aici?) a dat la lumină această impresionantă lucrare, în urma unui efort de răscolire a jurnalelor și a revistelor unei jumătăți de veac, ceea ce a presupus culegerea și corelarea textelor, corijarea lor unde a fost cazul pe fondul a două coordonate: flacăra patriotică și răbdarea benedictină, care, iată, oferă cititorului surprize din cele mai plăcute.
Volumul lui L. Papuc, precedat de serialul din ziarul „Crai nou” de la Suceava, se ocupă mai ales de ceea ce se numește „istoria mică”, a familiilor și grupurilor sociale (…) cam ignorată, chiar deviată către idei precumpănitoare (…), afirmă cercetătorul, cum ar fi clișeul acela al suferinței perpetue a românilor bucovineni din cauza asupririi stăpânitorului străin austriac. Fără să tăgăduiască prezența, chiar din belșug, a nedreptăților, L. Papuc demonstrează că autohtonii din Țara Fagilor au reușit să-și trăiască viața așa cum o moșteniseră din străbuni, cu muncă, lipsuri și chin, dar și cu încredere în viitor (…). Multe pagini sunt închinate sărbătoririi de către români a Maialului (a Învierii în natură), manifestare cu caracter preponderent național, organizată de elevi / studenți pe întreg teritoriul ocupat. De observat că serbările s-au înmulțit peste întregul an, la care și-au dat concursul „Clubul Român”, „România Jună”, „Societatea literar-științifică a românilor din Viena”, „Arboroasa”, „Junimea” (cu deviza Uniți să fim în cugete, / Uniți în Dumnezeu), ori puiul ei „Bucovina”, apoi Societatea Doamelor Române, având în program, cu precădere, deschiderea unui internat de fetițe și zidirea unei școli de fete în Cernăuți, organizarea unor cursuri practice, ajutorul oferit răniților din Războiul de Independență. Având în vedere toate acestea, T. V. Ștefanelli avea să-și exprime părerea în mod entuziast, scriind: (…) în mica noastră țară, unde suntem avizați numai la puterile noastre proprii, ca să ne putem salva neamul, limba și legea strămoșească.
Am urmărit impresionantul șir de serbări poporale de sub faldurile tricolorului (piper în ochii stăpânului), cu o pleiadă de organizatori și participanți de toate vârstele și ar fi de amintit aici măcar numele Hurmuzachi, Morariu (Mitropolitul Silvestru Andrievici), Sbiera, Zotta, Grigorcea, Stârcea, Iraclie și Ciprian (cu arborosenii Z. Voronca, O. Popescu, C. Morariu și E. Sireteanu), V. Bumbac, M. Teliman, numaidecât Gr. Vindireu, iar lista ar putea să continue. Figură distonantă a făcut mitropolitul Arcadie Ciupercovici, despre care Oltea I. Nistor („Junimea literară” din 1930) n-a putut să aibă cuvinte de apreciere: ierarhul, prin slăbiciunea și bicisnicia lui, a adus adesea la răzvrătire sufletul și conștiința românească a bucovinenilor. Dincolo însă de acest nefast moment, reiese din opul lui L. Papuc că în toată această perioadă a existat pe teritoriul Bucovinei o efervescență românească prin tot felul de întâlniri, cu Deșteaptă-te, române! și Hora Unirei, cu port tradițional, cu participanți de la vlădică la opincă, unde erau prezenți, prin opera lor, M. Eminescu, V. Alecsandri (felicitat călduros pentru premierea poeziei Ginta latină), D. Bolintineanu, G. Coșbuc.
Ca cel îndrăgostit de Bucovina, L. Papuc, dând dovadă de o inspirație de zile mari, a adăugat la sfârșitul cărții câteva texte sub titlul Tipic de viață – în cinci episoade și trei înmormântări. Mai întâi sunt inserate însemnările lui V. Bumbac privitoare la Serbarea anului nou la români – aratul cu patru boi și semănatul („Albina” din Pesta, 1869). T. V. Ștefanelli rememorează în „Calendarul Societății pentru Cultură” din Cernăuți (1914) o vânătoare de urs ce se dedulcise la vitele gospodarilor, când un tânăr, aidoma unui Făt-Frumos, răpune doar cu o lovitură de secure namila stricătoare. Despre jocul de noapte din a doua zi de Crăciun din Mitocul Dragomirnei, ori despre personaje de legendă scrie C. Morariu în „Amicul familiei” din Gherla (1883). Vine la rând părintele Iraclie Porumbescu prezentând Nunțile la țară, cu desfășurarea lor tradițională, ca să-și încheie textul într-o notă nu tocmai optimistă: (…) cel mai mare păcat în contra neamului nostru dacă frumosul acesta chip al serbării nunții s-ar părăsi, făcând loc moimățărilor moderne, care n-au nici un sens minimal și nici un alt merit cultural, cum am zis, al „cojocului nou, dar străin” („Calendar pentru Bucovina”, 1857). Aflăm, în continuare, datorită lui N. Iliescu („Telegraful român” – Sibiu și „Gazeta Transilvaniei” – Brașov, 1857), principalele momente ale înmormântării Marelui Vornic Doxachi de Hurmuzachi, care și-a consacrat (jertfit) toată viața numai spre apărarea drepturilor și spre înflorirea patriei, Bisericii și nației române și cel care a lăsat un testament valabil în toate veacurile: (…) nu uitați că aveți trei îndatoriri mari și sfinte, pentru care aveți să răspundeți înaintea lui Dumnezeu, înaintea omenimii și a urmașilor voștri; acestea trei sunt: patria, limba și Biserica. Ultimul text îi aparține lui T. Bocancea, o prezentare poetică a îngropăciunii de la munte („Gazeta Bucovinei”, Cernăuți, 1895).
Parcurgând paginile acestui volum, lectorul e cuprins de un sentiment de recunoștință și de admirație față de profesionistul și răbduriul cercetător L. Papuc, urmașul demn al Morărenilor și al testamentului Marelui Vornic Doxachi de Hurmuzachi.
IOAN ŢICALO
Comentarii