Când cineva vine pe lume în ziua de 14 noiembrie, îi are drept ocrotitori pe Sfântul Grigorie Palama şi pe Sfinţii Palamiţi, membrii familiei acestuia, cei care au mărturisit cu putere despre posibilitatea omului de a dobândi îndumnezeirea după har şi transformarea firii înclinate spre păcat într-una care Îl caută pe Dumnezeu. Ei ne-au arătat că omul se poate bucura de strălucirea dumnezeiască asemenea Apostolilor care L-au însoţit pe Domnul pe Muntele cel înalt şi au gustat din ea „pe cât au putut” să o cuprindă. A te naşte sub un astfel de ocrotitor înseamnă a primi, încă de la începutul vieţii, o chemare spre înălţime.
Părinţii Bisericii, Sfântul Grigorie Palama în mod deosebit, ne învaţă că darurile Luminii sunt accesibile tuturor celor care trăiesc în acelaşi duh al căutării neostenite. O bucurie greu de rostit în cuvinte se revarsă asupra celor care se împărtăşesc de asemenea binecuvântări. Sfântul Grigorie Palama rămâne un mare pedagog al pocăinţei şi unul dintre cei care s-au învrednicit încă din această viaţă de pregustarea „zilei a opta”, când Lumina neînserată se va aşeza peste cei ce au tânjit mereu după slava Dumnezeirii. Această învăţătură nu a rămas pentru monahia Elena Simionovici o simplă noţiune teologică, ci a devenit un îndreptar de viaţă, o busolă a sufletului în parcursul ei duhovnicesc.
Într-o asemenea lumină şi-a început slujirea la Mănăstirea Voroneţ monahia Elena Simionovici. Împreună cu stareţa Irina şi cu alte maici dornice de slujire, a venit de la Moldoviţa în zilele premergătoare marelui praznic al Învierii Domnului, în anul 1991. Un entuziasm greu de descris, o dorinţă arzătoare de a lucra în ogorul Domnului domneau atunci într-o mănăstire care nu mai funcţiona ca obşte de aproape două secole, fiind încercată atât de stăpânirea austro-ungară, cât şi de vremurile neliniştite ale regimului comunist. Era o vreme a renaşterii, în care credinţa înăbuşită atâţia ani ieşea din nou la suprafaţă cu multă putere, iar mănăstirile se trezeau din amorţeală precum florile după o iarnă grea şi îndelungată. În acest context de speranţă şi jertfelnicie, maicile venite la Voroneţ ştiau că nu le aşteaptă un drum uşor, ci unul presărat cu osteneli – dar tocmai aceasta le făcea inimile să ardă mai tare.
Ctitoria Voroneţului, vestită în întreaga lume, a fost supranumită „Capela Sixtină a Europei de Est”, asemănată cu cele mai frumoase chivote, iar frescele sale, marcate de vestitul albastru de Voroneţ, au fost comparate cu operele marilor maeştri ai picturii universale. Cineva a afirmat că pictura de la Voroneţ „nu-şi află egal decât în frescele lui Giotto”. Şi totuşi, dincolo de toate încercările de asemuiri, Voroneţul rămâne un unicat, o mărturie vie a ceea ce poate naşte credinţa atunci când se întâlneşte cu geniul artistic al unui popor. Această frumuseţe unică a fost repusă de monahia Elena Simionovici într-o lumină care, fără a fi confundată cu cea de pe Tabor, aminteşte totuşi de strălucirea ei.
Cuvintele sale despre Schimbarea la Faţă, despre Judecata de Apoi şi despre alte teme fundamentale ale teologiei ortodoxe au transformat Mănăstirea Voroneţ, de-a lungul anilor, într-o adevărată academie duhovnicească. Rostirile maicilor-ghid, între care un loc aparte îl are monahia Elena, au avut eleganţa şi profunzimea unor conferinţe de înalt nivel, vorbind deopotrivă pelerinilor evlavioşi şi vizitatorilor străini de taina Ortodoxiei despre frumuseţea credinţei noastre. Nu puţini au fost cei care, veniţi din curiozitate turistică, au plecat cu sufletul atins de ceva ce nu puteau descrie în cuvinte, dar care îi însoţea pe drumul de întoarcere spre casă.
Un dar deosebit a primit monahia Elena Simionovici atunci când a fost răsplătită cu rangul de stavroforă în semn de preţuire pentru lucrarea ei editorială, pentru bogăţia cuvintelor scrise şi rostite, pentru volumele închinate Mănăstirii Voroneţ şi pentru trăirile şi călătoriile sufleteşti care s-au transformat mereu în pagini de o mare frumuseţe. Cinstirea văzută nu a făcut-o să se înalţe în deşert, ci, dimpotrivă, a înălţat-o către smerenia celui care ştie că orice dar vine de Sus şi că purtătorul lui este doar un vas de lut, chemat să slujească.
Recunoscută ca o povestitoare cu har, monahia Elena a împărtăşit numeroaselor grupuri de vizitatori şi pelerini de la Voroneţ gândurile şi experienţele ei. A adunat aceste trăiri în mai multe cărţi, ca o persoană cultivată, devenită între timp membră a Uniunii Scriitorilor din România şi preşedinte de onoare al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, prezentă, vreme îndelungată, la cele mai importante manifestări culturale ale Ţinutului Sucevei şi nu numai. Cărţile pe care le-a alcătuit cu multă dragoste nu sunt simple volume de impresii, ci adevărate punţi între lumea văzută şi cea nevăzută, între pământul Bucovinei şi cerul spre care se înalţă turlele mănăstirilor.
Mănăstirea Voroneţ, monument UNESCO cunoscut în întreaga lume, şi-a redobândit renumele şi datorită strădaniilor acestei călugăriţe cu o deschidere remarcabilă către lumea culturală, academică şi artistică, căreia i-a devenit un ghid harismatic, luminos şi înţelept. Prin glasul ei, zidurile pictate au prins grai, iar sfinţii din fresce au început să vorbească inimilor celor care le priveau chipurile.
La vârsta de 80 de ani, maica Elena Simionovici nu caută aprecieri omeneşti. Preocupată de rugăciune, de împlinirea pravilei, de prezenţa neabătută la sfintele slujbe şi de dăruirea deplină faţă de viaţa monahală, ea doreşte mai ales răsplata de la Dumnezeu şi de la sfinţii Lui, în chip aparte de la Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, ocrotitorul mănăstirii. Sub acoperământul acestui mare nevoitor, generaţii întregi de monahi, clerici şi pelerini au trecut prin incinta uneia dintre cele mai strălucite ctitorii voievodale ale Moldovei. Sihastrului de la Putna, cel care a sfătuit voievozi şi a văzut mai departe decât ochii trupeşti pot vedea, maica Elena i-a închinat evlavie statornică, cerându-i mereu mijlocirea în clipele de cumpănă.
Când a venit de la Mănăstirea Moldoviţa, monahia Elena a fost călăuzită, fără îndoială, de experienţa vieţuirii într-o obşte deja formată, bine rânduită, pentru a inspira comunitatea care a reînnoit viaţa monahală de la Voroneţ. Astfel, împreună cu maicile venite atunci au reuşit să implementeze la Mănăstirea Voroneţ un mod de trăire monahală demn de tradiţia locului. În aceşti ani, deşi obştea nu a fost numeroasă, Voroneţul a înregistrat realizări gospodăreşti, liturgice şi culturale vrednice de pomenit. Căci nu numărul face puterea unei obşti, ci unitatea inimilor şi statornicia în rugăciune – iar acestea nu au lipsit niciodată de la Voroneţ.
Un număr impresionant de personalităţi au poposit aici de-a lungul timpului. Adesea aveau loc adevărate şezători literare, în ambianţa bine cunoscutei ospitalităţi a comunităţii monahale. La fiecare eveniment, scriitoarea Doina Cernica prezenta Mănăstirea Voroneţ şi obştea ei în culori dintre cele mai luminoase. Desigur, cuvintele domniei sale exprimau deschiderea culturală a reputatei jurnaliste, dar erau mişcate şi de atmosfera caldă şi autentică pe care a simţit-o în sânul mănăstirii. Nu poţi zugrăvi astfel de tablouri fără un motiv adânc. Ospitalitatea de la Voroneţ nu era una formală, ci izvorâtă din inimă, dând naştere la acea primire frăţească pe care o găseşti doar acolo unde rugăciunea a pregătit sufletele pentru întâlnire.
În viaţa obştii de la Voroneţ, atât în vremea stareţei Irina – pe care maica Elena a considerat-o mereu o mamă duhovnicească şi un model de fidelitate –, dar şi a celor care i-au urmat, Gabriela şi Eustochia, maica Elena a fost un sprijin statornic, un suflet dedicat cu tot devotamentul slujirii acestei mănăstiri. A ştiut să fie alături fără să iasă în faţă, să sfătuiască fără să impună, să lucreze în umbră pentru ca lumina mănăstirii să strălucească tot mai tare. Într-o lume în care recunoaşterea este căutată cu ardoare, ea a ales să fie piatra care nu se vede, dar care susţine întreaga clădire.
Dincolo de deschiderea faţă de musafiri – vizitatori din ţară şi străinătate, personalităţi marcante ale culturii române, dar şi slujitori ai Bisericii din întreaga lume –, monahia Elena a făcut cunoscută viaţa de la Voroneţ, bucuriile şi trăirile acestui loc prin scrierile ei. A scris despre frumuseţea picturii, despre lumina albastră care străluceşte pe zidurile bisericii, dar şi despre „ferestrele pentru Voroneţ” ale doamnei Cela Neamţu, care a adăugat culoare şi rafinament celor deja existente. Fiecare rând scris de maica Elena poartă în el ceva din aerul proaspăt al dimineţilor bucovinene, din mireasma tămâii şi din liniştea care te întâmpină când păşeşti în curtea mănăstirii.
Contemplând o asemenea frumuseţe, maica Elena a aşezat în pagini tot ceea ce a văzut şi a simţit, făcând cunoscut chipul Voroneţului până departe în lume – fie vorbind oaspeţilor, fie transmiţând prin cărţile ei aceste mărturii. Cuvântul maicii a devenit, astfel, o prelungire a albastrului de pe ziduri – o culoare a sufletului care ajunge acolo unde ochiul nu poate pătrunde.
De asemenea, a călătorit în locurile sfinte ale Ortodoxiei, rugându-se împreună cu maicile ei de suflet. A urcat pe Muntele Taborului, asemenea ucenicilor Domnului, bucurându-se de lumina şi pacea acelui loc binecuvântat, iar experienţele trăite acolo le-a aşezat în pagini de o frumuseţe aparte.
Urmărind presa sau imaginile difuzate de mass-media, m-am bucurat mereu de cuvintele ei, de frumuseţea argumentelor culturale şi de dorinţa monahiei Elena Simionovici de a face cunoscute altora tainele Ortodoxiei. În revista Bucovina Literară şi ziarul Crai Nou şi în alte publicaţii, maica Elena rămâne o prezenţă constantă, împărtăşind cititorilor de aproape şi de departe din experienţa ei.
Pentru mine este emblematică dragostea ei faţă de stareţa Irina Pântescu. Amândouă provin din judeţul Iaşi: una mai aproape de „cetatea celor şapte coline”, cealaltă mai aproape de Paşcani. Amândouă au împărtăşit amintiri comune, iar darurile lor, întâlnindu-se, au alcătuit un buchet spiritual unic. Şi amândouă au iubit rugăciunea, găsind în ea izvorul de înţelegere pentru momentele grele prin care au trecut în reaşezarea pe un făgaş bun a vieţii călugăreşti de la Voroneţ. Prietenia dintre ele a fost una din acelea care nu au nevoie de cuvinte multe, ci se hrănesc din împreună tăceri şi din priviri care spun totul; o prietenie zidită nu pe nisip, ci pe stânca neclintitei credinţe.
Aşadar, în lumina Învierii pe care au trăit-o la prima sărbătorire a Sfintelor Paşti din anul 1991 – lumină care a crescut mereu, s-a adâncit şi s-a aşezat în inimile celor veniţi atunci la Voroneţ – s-a aşezat şi slujirea maicii Elena Simionovici. Activitatea ei literară, dragostea pentru frumos, pentru pictură şi artă, precum şi deschiderea faţă de oaspeţi, împreună cu dăruirea arătată în cei 35 de ani de slujire într-o mare mănăstire, alcătuiesc o lucrare duhovnicească de mare amploare, o operă zidită în timp, în care maica Elena s-a ostenit necontenit, asemenea unei lumânări care arde fără să se cruţe. Trei decenii şi jumătate sunt o viaţă întreagă – şi totuşi, privind înapoi, par a fi trecut ca o clipă, atât de pline au fost de rodire şi de sens.
Călătorind pe calea Luminii, ea le-a vorbit tuturor despre învăţăturile Evangheliei. Cele mai greu de împlinit rămân din Predica de pe Munte, despre iubire şi despre iertare. La acestea s-a nevoit neobosit monahia Elena Simionovici, iubindu-i pe toţi: şi pe cei care au arătat dragoste pentru mănăstire, şi pe cei care au privit cu indiferenţă, ba chiar cu potrivnicie. Întâlnindu-i în anumite împrejurări, a reuşit prin cuvintele ei să-i înmoaie, să-i lumineze, să-i facă să înţeleagă rostul unui astfel de aşezământ şi mesajul pe care Voroneţul îl trimite, asemenea unei raze neîntrerupte, până departe în lume.
A te ridica împotriva Mănăstirii Voroneţ înseamnă, într-un fel, a tăgădui importanţa unor vetre de rugăciune precum cele din Meteora sau din Ţara Sfântă, locuri cu istorie mai veche, dar care şi-au atins înaltul rost de a fi cetăţi ale duhului, turnuri ale luminii. Asemenea lăcaşuri nu aparţin doar unui neam sau unei epoci, ci întregii omeniri, fiind ferestre deschise spre cer, prin care harul se revarsă necontenit asupra lumii.
Bucuria ei de a scrie – fiind una dintre nu atât de numeroasele monahii preocupate de zidirea prin cuvânt nu doar din Moldova, ci şi din întreaga Patriarhie Română – a făcut-o să devină o prezenţă constantă în viaţa culturală a Sucevei. A fost şi o călătoare neobosită, luând parte la întruniri ale monahilor ortodocşi din lumea întreagă sau la momente în care prezenţa ortodoxă avea o greutate aparte. În acele întâlniri, maica Elena nu a fost doar o participantă, ci o mărturisitoare, purtând mireasma Voroneţului şi dăruind-o celor care nu avuseseră încă bucuria de a-l cunoaşte.
Inspirându-se din cuvintele Scripturii şi din marile albume de artă care scot în evidenţă frumuseţea şi importanţa picturilor mănăstirilor din nordul Moldovei, maica Elena Simionovici şi-a adus propria contribuţie. Toate cuvintele aşternute în pagină de-a lungul anilor redau farmecul pământului moldav, tihna codrilor Bucovinei şi, mai ales, lumina picturii româneşti – preocupările de temelie ale monahiei Elena Simionovici. Scrisul ei este o îmbrăţişare a locului în care s-a înrădăcinat, o declaraţie de dragoste faţă de munţii şi văile care au odrăslit sfinţi şi adăpostesc ctitorii voievodale.
Am lecturat adeseori reflecţiile ei în Bucovina Literară, în Crai Nou şi în alte publicaţii, texte care, în timp, au fost adunate în volume ce au văzut lumina tiparului în ultimii ani. Toate acestea rămân mărturii ale iubirii şi ale preocupărilor înalte ale maicii Elena Simionovici, asemenea unor pietre preţioase ale sufletului, şlefuite cu migală şi adevăr.
Ea întâmpină această sărbătoare aniversară cu inimă mulţumitoare către Dumnezeu. În general, monahii fug de momente zgomotoase, dar găsesc în taina Sfintei Liturghii, în frumuseţea vieţii de obşte şi mai ales în rugăciunea tainică a inimii, locul potrivit pentru a-I aduce Domnului mulţumire.
Într-o astfel de zi aniversară, dincolo de cuvintele de felicitare fireşti, dar care nu trebuie să tulbure liniştea unui monah ce cunoaşte şi valoarea, şi măsura lor – aducem lui Dumnezeu o rugăciune pentru monahia stavroforă Elena Simionovici: să-i dăruiască puterea de a rămâne mereu alături de mai tinerele ei surori de nevoinţă, puterea de a scrie, puterea de a ierta şi de a înţelege lucrurile cu acea înţelepciune care vine doar din lupta cea bună.
Ne rugăm, de asemenea, ca aceste cuvinte rostite şi scrise să fie dăruite în continuare prietenilor, pelerinilor şi călătorilor care ajung la Voroneţ sau care, citindu-le, vor pătrunde măcar o parte din taina acestui loc, unde pictura, rugăciunea şi lumina alcătuiesc un singur imn adus lui Dumnezeu. La Voroneţ, cerul şi-a întipărit albastrul nemuritor chiar şi în ziduri, iar clopotele continuă să cheme la rugăciune, aşa cum au făcut-o de veacuri, îmbiind sufletele să guste din mireasma Cuvântului. În această simfonie a locului, glasul maicii Elena rămâne o notă caldă şi limpede – una care nu se stinge, ci se adânceşte în profunzimea Luminii line.
PS TIMOTEI PRAHOVEANUL
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Comentarii