Invaziile, agresiunile şi loviturile de stat specifice „lumii a III-a” sunt însoţite de ameninţări (inclusiv cu utilizarea armelor nucleare), ca forme ale „războiului hibrid” la care apelează dictaturile. Ameninţările vin să înlocuiască argumentele, diplomaţia clasică sau negocierile şi se manifestă pe plan economico-comercial, în politica mondială (inclusiv în cadrul ONU!) şi chiar militar, cum vedem în zilele noastre. În esenţă, reprezintă „domnia forţei” şi nu „forţa dreptului” statuat în Carta ONU, ca set de reglementări privind rezolvarea deosebirilor de abordare a concepţiilor diferite între naţiuni. Aş îndrăzni să spun că recurgerea la ameninţări reprezintă barbarism, primitivism şi o lipsă crasă de consideraţie faţă de alte popoare, specifică hoardelor sălbatice din zorii istoriei, dar prezente şi azi.
Cine recurge la aceste metode de impunere, la nivel zonal sau mondial, este evident. Sunt acele naţiuni sau, bine zis, reprezentanţi ai lor („votaţi” autoimpuşi într-o formă sau alta de lovitură de stat sau palat!), care se comportă precum Ginghis Han, Ivan cel Groaznic, Stalin sau Mao. Au toate caracteristicile strămoşilor sângeroşi, exceptând modul în care se prezintă pe scena mondială, respectiv îmbrăcaţi la cele mai bune case de modă, înconjuraţi de propagandişti şi lachei fără scrupule şi cu un discurs pregătit cu grijă pentru a fi convingători, măcar pentru cei fără educaţie, dar cu multă vodcă „la bord”. Aş prefera dictatorii îmbrăcaţi în blănuri, nespălaţi (era interzisă utilizarea apei râurilor pentru a nu supăra zeii!) şi amatori de carne „frăgezită” sub şaua calului!! Erau mai cinstiţi şi previzibili în primitivismul lor. Ameninţările sunt, în proporţie covârşitoare, apanajul dictatorilor, deşi sunt cazuri în care democraţii veritabile le utilizează pentru a atenţiona unele guverne belicoase sau care finanţează terorismul, spre exemplu.
Cele mai periculoase ameninţări la adresa popoarelor şi a planetei, în ultimă instanţă, sunt cele militare, care provoacă moarte şi distrugeri (inclusiv nucleare!). Nu am crezut că după cele două războaie mondiale să asist, în secolul XXI, la un război în Europa şi la ameninţarea făţişă şi repetată cu folosirea armelor nucleare, dacă victima agresiunii este sprijinită militar şi „îndrăzneşte” să contraatace. Dar Stalin, în costum de peste 20.000 de euro, o face. Şi o proporţie mare din propriul popor trimisă pe front îl urmează. De ce? Alte tipuri de ameninţări utilizate în relaţiile internaţionale sunt legate de blocarea accesului la resurse minerale (vezi monopolul chinez în producţia de litiu, cobalt, pământuri rare etc.), la energie („războaiele petrolului” sau ale „gazului metan” în zilele noastre!), impunerea de embargouri (necesare pentru „calmarea” unor răzvrătiţi statali!) şi chiar limitarea accesului la resursele de apă, sursa vieţii în zone din Orientul Mijlociu sau Africa. TOATE ameninţările sunt abuzuri de neconceput într-o lume modernă şi afectează economic şi ca nivel de trai întreaga planetă, în special ţările mici şi sărace.
Profitorii ameninţărilor sunt cei care le emit, respectiv dictaturile, dar care trebuie contracarate ferm, până nu le pun în aplicare, ca în cazul Ucrainei. Iar cele mai bune metode de a respinge ameninţările sunt legate de alianţe ale posibilelor victime (NATO, ASEAN, NAFTA etc.) atât sub formă militară, cât şi economică. Dictatorii „respectă” doar forţa! Iar eliminarea ameninţărilor din politica mondială o consider una din formele de luptă fără arme între democraţie şi dictatură. Cu decidenţi inteligenţi şi responsabili, democraţia va câştiga. Altfel, apocalipsa!
DAN STRUTINSCHI
Comentarii