Scriitorul, sociologul, universitarul, criticul şi istoricul literar Adrian Dinu Rachieru, bănăţean de peste o jumătate de veac – prin repartiţie guvernamentală la Timişoara, după absolvirea, în 1971, a Facultăţii de Filosofie, Secţia Sociologie, a Universităţii din Bucureşti – este/rămâne un împovărat de dorul natal. Într-un interviu acordat publiciştilor Mihaela Panţiru şi Sorin Precup, în anul 2020, la întrebarea „Veniţi din Bucovina” (?), răspunde: „Da, acolo am văzut lumina zilei, la 15 septembrie 1949, în Soloneţ, judeţul Suceava. Părinţii mei erau învăţători. Acolo am copi-lărit şi m-am şcolit, (…) Sunt foarte legat, mărturisesc, de Bucovina, o provincie fabuloasă, magică. După care tânjesc…”. Este o dragoste care îl cheamă – dragostea care, într-un fel, ne cheamă pe fiecare: dragostea pentru locul natal; dar pe el, cu siguranţă, mai mult, mai profund, decât pe mulţi alţii; necontenit. Îndurerat că Bucovina lui – schizoidă (termenul îi aparţine) adică „divizată, fisurată, despicată” (conform DEX) – trece prin grele momente istorice, amintite într-un „Argument”, cu care se deschide cartea: …„privind chestiunea din unghi românesc, să mai notăm că Bucovina „sovietizată” şi apoi ucrainizată întreţine dureros ceea ce s-a numit schizofrenia bucovineană”, Adrian Dinu Rachieru foloseşte diferite prilejuri pentru a o aduce în atenţie, mai ales în înfăţişarea ei culturală, artistică. Din această dragoste şi deopotrivă mâhnire s-a născut cartea „Emisfere de Bucovina, volumul I, Editura Junimea, 2023”.
…Emisfere! – gândul trimite la ştiutele Emisfere de Magdeburg: acele două jumătăţi (alcătuind o sferă, din care s-a scos aerul) care n-au putut fi separate de nu ştiu câţi cai, puşi să tragă în sens contrar (după cum arăta fotografia din cartea noastră de Fizică, din liceu). Totuşi, Bucovina a fost despicată – de o mult mai puternică forţă, din afară: hoţie, rapt, după Al Doilea Război Mondial. Iar titlul cărţii domnului Rachieru se justifică, se adevereşte cu atât mai mult, domnia sa făcând o cercetare a fenomenului cultural-literar din ambele emisfere ale Bucovinei: cea rămasă în Ţară şi, îndeosebi, cea furată de sovietici şi ajunsă (meandrele istoriei!) tot pe nedrept, de sub cizma rusească sub bocancul ucraianian – în fond, aceiaşi pâslari murdari, interzişi la graniţele civilizate ale lumii.
În „Argument (O preumblare prin Cernăuţi)” şi „Un monument: Enciclopedia Bucovinei” sunt fixate coordonatele locului, istorice şi geo-politice, dintr-un trecut, mai mult sau mai puţin depărtat, până în prezentul nu mai puţin zbuciumat: „Ţinut de margine, mozaic etnic hibridat cultural, de energie poliglotă, provincia, detrunchiată, trecută printr-un şir de anexări, „civilizări”, emigrări, deznaţionalizări etc., îşi prelungeşte martirajul etnic. Schizofrenia bucovineană, cu alaiul ei de dureri, frustrări, neîmpliniri, culminând cu prigonirea limbii române şi recidivele crizei identitare (prin doctrina moldovenismului, întreţinând un fals binom lingvistic) nu şi-a găsit încă rezolvarea, în pofida retoricii politicianiste, risipind promisiuni”.
Adrian Dinu Rachieru, „spirit echilibrat şi obiectiv, cu un discurs public de o rară urbanitate” (apud Theodor Codreanu) aşează câteva borne distincte, nu doar pentru uşurarea lecturii, în cadrul cărora înscrie numele scriitorilor abordaţi: „Voci cernăuţene” („Vasile Leviţchi, un antrenor cultural”, „Grigore Bostan, poetul”, „Ion Vatamanu, poetul-pasăre”, „Vasile Tărâţeanu, pe cărările românităţii”, „Ilie Tudor Zegrea sau fiorul elegiac”); „Voci sucevene” („Ion Beldeanu, recitind «lecţia de melancolie»”, „Marcel Mureşeanu, un martor cordial”, „Mihaela Grădinariu, în iadul verde”; „Popas udeştean” („Constantin Călin, în Ţara Bacovia”, „Un prozator liric: Eusebiu Camilar”, „Constantin Ştefuriuc, în anotimpul adolescenţei”, „Ferestrele lui Mircea Motrici”); „ Pe Valea Soloneţului” („Mihai Bocancea, Ionuţ-Mihai Nacu, „Pe urmele lui Vasile Bumbac”, „Ilie Dan, asciltând orga inimii”, „Ioan Ieţcu, fascinaţia mâinii”, „O voce critică: Rodica Mureşan”). Sigur, sunt şi alte „borne”, tot importante – „Printre prozatori”, „Recitiri”, „Recuperări ”, pe care nu le mai detaliez. Ţin să subliniez, însă, că, în demersul său, autorul nu se limitează doar la cercetarea creaţiei artistice propriu-zise a bucovinenilor săi, ci aduce informaţii valoroase despre viaţa lor, sentimentele lor (de profund românism) prezentându-i în contextul larg cultural, istoric, social, politic, atitudinea lor civică, potenţată adesea de revoltă, de luptă, pentru atingerea/împlinirea idealurilor sfinte.
Înainte de-a pleca la drumul lung ce-l aştepta, Adrian Dinu Rachieru, prevăzător, îşi ia merindele sufleteşti necesare, care să-l întreţină şi să-l călăuzească: Eminescu – dintotdeauna şi pentru totdeauna, şi cu atât mai potrivit, mai necesar într-o astfel de călătorie, fiind vorba (şi) de amprenta bucovineană a Poetului Naţional; Provincie „nedezlipită de sufletul poetului”, după cum afirmă regretatul critic şi istoric literar Al. Oprea, completat de Rachieru: „Într-adevăr, Bucovina rămâne leagănul formaţiei sale moral-spirituale, topind – în creuzetul personalităţii – varii influenţe. (…) „La Cernăuţi, zonă de contact etnic, se va bucura de îndrumarea lui Aron Pumnul, părintele său sufletesc”, la moartea căruia va scrie poezia „La Bucovina”, publicată în broşura „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul”, care constituie, totodată, debutul poetic (al doilea urmând a se petrece în coloanele revistei „Familia”, unde va fi şi „botezat”, prin simplificare, cu numele Eminescu, de către Iosif Vulcan). Fenomenului Eminescu – deşi doar o „parolă” de deschidere a cărţii – Adrian Dinu Rachieru îi consacră 20 de pagini, un autentic şi profund studiu (însoţit de o bibliografie – „Note” – pe măsură). Eminescu rămâne reper, far călăuzitor şi pentru scriitorii (poeţi, prozatori, animatori culturali etc.) – peste 50 la număr – ce fac obiectul cercetării lui Rachieru în „Emisfere de Bucovina” – în care, un capitol special se numeşte chiar „În cercul fermecat al Eminescologiei”.
În continuare, mă voi referi la câţiva dintre eroii acestei cărţi – da, eroi, pentru că, fiecare în parte, prin cerea ce a făcut, prin ceea ce face, în condiţiile atât de vitrege, este un erou – şi toţi, laolaltă, înscriu un puternic act de eroism – urmând „firul Ariadnei” propus de către Adrian Dinu Rachieru. Facem, astfel, cunoştinţă cu „poetul-fanion” al dramei prin care a trecut (şi n-a scăpat; suferă încă) Bucovina de la ultima despicătură a sferei – Ion Vatamanu, născut la 1 mai 1937 în comuna Costiceni, care, în 1944, la vârsta de şapte ani, avea să trăiască un moment zguduitor, a cărui traumă – trecută şi în creaţia poetică – avea să-l însoţească toată viaţa: noua despicătură, noul hotar al sfâşierii Bucovinei trecea chiar prin grădina casei părinteşti! „Zdruncinat – subliniază Rachieru – el îşi va aşeza poezia, la propriu şi la figurat, sub semnul refuzului frontierei. (…) Tânjind după întreg şi de-plinătate, Ion Vatamanu… visa, nevindecat, satul blagian, înţelegând ţinutul natal ca o grădină aleasă”.
Continuator înflăcărat al răzvrătitului Ion Vatamanu şi al vechilor, nestinse, vetre paşoptiste este poetul-cetăţean Vasile Tărâţeanu – „făclierul Arboroasei – cum inspirat îl numise Ion Hadârcă”; ne reaminteşte Adrian Dinu Rachieru, care notează, în continuare, în completarea personalităţii: „Cu manuscrisele în desagă, poetul făcea cândva naveta la Chişinău. Fiindcă doar acolo putea tipări… – iar „Plai”-ul lui Tărâţeanu, apoi Arcaşul erau… „un fir de sârmă ghimpată în ochii oficialităţilor” – fapte pentru care (aidoma lui Eminescu) era târât prin tot felul de judecăţi, faţă de care, ati-tudinea poetului-luptător era demnă, inflexibilă: „Răstignit pot fi chiar mâine” / Numai nu pe două hărţi” (Spovedanie). Despre faptele lui temerare vorbesc, cu cuvinte calde, scriitori din ambele părţi ale Prutului: Grigore Vierul, Nicolae Dabija, Gheorghe Tomozei, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Victor Crăciun.
Dintre scriitorii din cealaltă emisferă (cea rămasă acasă ; amintiţi în secţiunea „Voci sucevene”) m-aş opri la Ion Beldeanu, nu atât pentru evidenţierea poeziei sale – care, de acord cu Rachieru, „merită, indiscutabil, o altă vizibilitate literară” – cât asupra ţinutei sale demne, de scriitor patriot iubind până la incandescenţă Bucovina ocupată, iubire pentru care a suferit, pandant la suferinţa lui Tărâţeanu. Consemnează, în consecinţă, Adrian Dinu Rachieru, în primele rânduri ale eseului ce i-l consacră: „După ce ani în şir visase Cernăuţii ca «reper intangibil» şi, după ‘90, bătuse drumurile în «Bucovina din Ucraina», trecând prin purgatoriul de la vama Porubnoe, Ion Beldeanu s-a trezit (spre sfârşitul toamnei 2002) «interzis». E drept, tipărise o carte durernică, trilogia Bucovina care ne doare şi autorităţile ucrainene au reacţionat prompt, declarându-l, din exces de zel, persona non grata”.
Parcurgând volumul „Emisfere de Bucovina”, eu m-am referit numai la aceste trei semnificative vârfuri ale aisbergului; cartea cuprinde, însă, între coperţile sale, mult mai mulţi combatanţi civic şi literar-artistic, atent selectaţi în secţiuni anume – dificil de a-i fi avut în vedere pe toţi. Aş sublinia, totuşi, câteva personalităţi, fiecare putând face obiectul unei cărţi separate: „Vasile Andru, un isihast itinerant”, „Matei Vişnec, navetistul” (din „Printre prozatori”): „I. E. Torouţiu şi voinţa auctorială”, „Un benedictin: Dimitrie Vatamaniuc” (din „În cercul fermecat al Eminescologiei”). Dar nu acesta era scopul însemnărilor mele – şi nici cazul unei tratări exhaustive a conţinutului cărţii. Ci doar acela de-a o prezenta, în arborescenţa ei maiestuoasă, ca un îndemn la o lectură folositoare, de nelipsit pentru orice bun român.
Cum spuneam, sunt peste 50 de scriitori, din cele două emisfere ale Bucovinei, asupra cărora Adrian Dinu Rachieru, pe care l-aş numi bucovineanul absolut (pandant la argeşeanul absolut, acad. Gheorghe Păun) se apleacă, fără a evita decentul spirit critic, cu căldură şi înţelegere, cu dragoste nedisimulată, cu pioşenie; m-aş încumeta să afirm că fiecare astfel de eseu este, în felul lui, o rugăciune, un psalm închinat acestor luminători de neam.
…Dar pentru a încheia rotund, propun să ne întoarcem la simbolul celor două emisfere din experimentul fizic amintit la începutul acestor rânduri. Fac aceasta, cu gândul şi încrederea în momentul când cele două emisfere bucovinene se vor uni din nou, pentru a nu se mai desprinde niciodată, oricâţi cai nărăvaşi, nărăviţi la tain străin, se vor opinti să le spargă. Iar atunci, moment pe care ni-l dorim căt mai apropiat, se cuvine să ridicăm o rugăciune (şi) pentru jertfitorii clipei prezente, ca şi în numele celui care le-a purtat faptele eroice în cuvinte pentru mai târziu, Adrian Dinu Rachieru.
ION ANDREIŢĂ
pălmaş cu condeiul
Comentarii