Evocarea celui care a fost mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici, mai ales într-o parte a anului ca aceasta, semnificativă pentru destinul omului – unul din bărbaţii cei mai învăţaţi dintre românii din Austro-Ungaria, după părerea lui Eminescu – şi poate chiar simbolică pentru Bucovina, s-ar cuveni să intre într-un ritual statornic al locului. Toc-mai de aceea, aici, câteva opinii în rostiri de epocă, desigur că unora cunoscute – ceea ce, însă, nu le face mai puţin interesante ori importante.
Curierul de Iaşi din 6 aprilie 1877, spre exemplu, preia din Timpul o corespondenţă din Cernăuţi despre numirea în scaunul de mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei a lui Teoctist Blajevici (1807 – 1879) şi, pe poziţia pe care acesta o deţinuse, de arhimandrit şi preşedinte consistorial, a părintelui Silvestru Morariu (de astă dată, la Iaşi, pesemne că nu chiar dintr-o neatenţie, fără Andrievici). În text, pe seama acestei numiri, se apasă pe lipsa, la Viena, a spiritului de bunăvoinţă faţă de naţionalitatea română. Corespondentul din Cernăuţi al Timpului – fără să aibă dreptate în privinţa lui Blajevici, ci doar apreciere pentru Silvestru Morariu (1818 – 1895) – este nemulţumit de hotărârea guvernului austriac privitoare la alesul pentru încredinţarea scaunului mitropolitan din Cernăuţi după o vacanţă a lui de aproape doi ani: Noul mitropolit este un bătrân de peste 70 ani, slab şi bolnăvicios; în cursul îndelungatei sale cariere preoţeşti niciodată n-a dezvoltat, nici în viaţa politică, nici in cea naţională, nici, in sfărşit, în cea intelectuală vreo activitate de deosebită însemnătate; cât pentru cultura, vederile şi convingerile sale, este una dintre feţele bisericeşti ale vremii trecute care cred a-şi fi împlinit misiunea prin observarea oareşicăror forme convenţionale şi a disciplinei bisericeşti, iară la ridicarea morală, intelectuală şi etică a poporului în mijlocul căruia trăiesc nu prea mult se gândesc. De altmintrelea, ca persoană privată, noul mitropolit este un om venerabil şi respectat şi, judecând după antecedentele sale din activitatea şi din iniţiativa sa, nu ne putem aştepta la nimic absolut stricăcios, precum nici la mult bine pentru biserica noastră, ci mai mult la acel fel de conservativism apatic şi lipsit de puterea voinţei care, ţinând cu scrupulozitate la convenţiile trecutului, se pierde în ne-activitate. Şi conchide corespondentul cernăuţean – care foarte bine poate fi, de fapt, Eminescu însuşi (netratat însă ca atare de editorii operei lui publicistice nici în cazul textului de faţă şi nici în altele susceptibile de a-i aparţine): Tocmai această lipsă de energie a hotărât însă pe minister să propuie numirea-i.
Spre deosebire de Teoctist Blajevici: Noul archimandrit şi preşedinte consistorial Silvestru Marariu e cel mai de frunte şi cel mai capabil dintre dignitarii noştri bisericeşti mai în vârstă. De aproape douăzeci de ani este povăţuitorul intelectual al acelei preoţimi tinere şi luminate care, pătrunsă de iubire de ţară şi de simţăminte naţionale, conlucrează cu zel şi căldură pentru dezvotarea şi rădicarea poporului românesc. Încă în tinereţele sale s-a distins prin activitatea sa pedagogică şi literară. Popularitatea sa cea mare datează însă de la timpul pe când combătuse cu asprime şi rezoluţiune tendinţele liberale şi, cu deosebire pentru români, răuvoitoare ale mitropolitului [Eugenie] Hakman (1793 – 1873, în scaun episcopal – între anii 1835 – 1873, iar mitropolit – doar câteva luni la începutul lui 1873) şi se puse in fruntea acelei mişcări care, în curs de mulţi ani, se formase ca opoziţie contra faptelor şi tendinţelor mitropolitului. Rezistând tuturor făgăduielilor ademenitoare ale mitropolitului, nu a renunţat la atitudinea sa patriotică şi s-a expus prin aceasta la tot felul de persecuţiuni din partea acestui prelat voincios şi nu prea scrupulos în alegerea mijloacelor sale, astfel încăt, în sfârşit, chiar în ciuda protestului majorităţii consistorului, a fost suspendat din demnitatea şi funcţiunea sa ca membru consistorial. Numai succesorul lui Hakman, mitropolitul [Teofil] Bendela (1814 – 1875), i-a dat apoi satisfacţia meritată reintegrându-l şi înaintându-l în treapta sa ierarchică. Între toţi noii candidaţi de rang şi vârstă mai înaintată, Silvestru Morariu, conducătorul fracţiunii româneşti intrate în transacţiuni cu guvernul, părea cel mai potrivit pentru scaunul mitropolitan. Cu ocaziunea tractamentelor avute cu şeful Bucovinei, unul dintre punctele ce se primiseră ca bază de împăcăciune era numirea păr. Silvestru Morariu la scaunul mitropolitan. Precum se vede, apoi ministerul nu a acceptat acest punct. Cu toate racomendările şefului ţării, cu toate stăruinţele fruntaşilor de partid ce se petreceau in Viena, se vede că ministrul Stremayer nu a putut să fie hotărât a propune numirea păr. Silvestru Morariu. Singura concesiune a fost numirea sa în demnitatea de preşedinte al consistorului, care este a doua [ca importanţă] în Dieceză. In noua sa poziţiune, părintele Silvestru Morariu, atât în virtutea acestei poziţiuni, cât şi a capacităţii sale, va fi adevăratul conducător intelectual al Diecezei. Deoarece, apoi, la o eventuală vacanţă [a postului], e destinat a fi succesorul natural al actualului mitropolit, acest interim[at] are se fie un fel de timp de probă care ar avea să arate dacă [el, păr. Silvestru Morariu] îi convine guvernului ca viitor mitropolit ori nu. E de regretat greaua poziţiune ce i se creează părintelui Morariu prin aceasta. Nu arareori bunăvoinţa şi bunul nume au fost slăbite prin asemenea coliziuni a[le] datorielor. Viitorul ne va arăta dacă părintele Morariu va putea străbate norocos prin această Scylă şi Charibdă. Încă în anul acesta se va întruni congresul bisericesc şi aici se vor ivi nu puţine cestiuni care [îi] vor cere un pronunciament ne-rezervat (n.n. – A.B.: nefiind vorba aici de filologie, ci numai de înlesnirea înţelegerii textului, s-a intervenit în citate, inclusiv tacit, în spiritul uzu-lui de azi al limbii, dar şi cu oarecare grijă pentru păstrarea aerului de epocă).
Dintr-un alt număr al Curierului (de Iassi), acum din 1 iunie, în regimul destul de vizibil al aceluiaşi condei gazetăresc – de astă dată însă considerat de editori ca fiind neîndoielnic eminescian –, se poate căpăta, cu acelaşi Teoctist Blajevici în scenă, o imagine a ceremonialului cernăuţean de instalare a mitropolitului în scaunul arhieresc, dar mai cu seamă se poate afla ce anume se aşteaptă de la noul mitropolit – şi probabil că nu doar el fiind vizat în privinţa asta: Instalarea în scaunul mitropoliei Bucovinei a I.P.S.S. Teoctist Blajevici s-a făcut cu o solemnitate intr-adevăr princiară. Aşteptat la marginea ţării de delegaţiuni mirene şi clerice, salutat în cale-i de preoţii şi credincioşii pe al căror teritoriu trecea, primit la gara din Cernăuţi de toate autorităţile înalte ale Bucovinei şi făcăndu-şi intrarea in capitala ţării după un anume program sărbătoresc, în cântările corurilor şi aclamaţiile mulţimii, bătrânul călugăr a avut o zi de glorie omenească care li se-ntâmplă la puţini oameni pre pământ. Fie ca aceste ovaţiuni oficiale şi neoficiale, aceste slăviri cari pier fără de urmă şi cărora scriptura le zice „umbră fără fiinţă, vis al înşelăciunii“ să nu schimbe intru nimica simplitatea inimii şi curăţia sufletului; fie ca noul mitropolit să ţie mai mult la poporul său românesc, la şcoala şi biserica lui, la limba lui decât la ademenirile şi linguşirile Austriei oficiale.
Se vede că, între rugăciunile pe care gazetarul le cunoaşte, este şi aceea prin care i se cere Domnului ajutor în apărarea, sigur că între altele, de iubirea de stăpânire. Pentru dedesubtul cuvintelor însă, trădând măcar rezervă dacă nu de-a dreptul nemulţumire, se va fi avut în vedere, poate, şi contextul princiarei solemnităţi de la Cernăuţi: românii sunt în război şi starea lor reală, aşa cum o percepe şi o relevă gazeta, e mai curând ambiguă şi confuză decât optimistă. Se estimase aici anterior că părţile vor angaja în confruntare circa o jumătate de milion de militari, asta cu urmările rele de rigoare ale frontului – pustiiri, morţi şi răniţi, suferinţe, cheltuieli – şi cu daruri ale păcii ulterioare anevoie de întrevăzut. De aceeea şi o astfel de exprimare: Şi toate acestea se vor face în interesul umanităţii, sub semnul Crucii, simbolul misericordiei şi iubirii aproapelui! Se reţine, pe urmă, ce-i spune Constantinopolul Europei, anume că: Independenţa ce-au proclamat-o acuma, când Principatele sunt cuprinse de inamic, nu va amăgi nici pe Europa, nici pe Moldo-Valahia însăşi. Istoria ne învaţă îndestul de clar în ce mod Rusia ştie a utiliza mai curând sau mai târziu, în interesul şi pentru ambiţia sa, asemenea proclamări de independenţă. Împingând Principatele spre rebeliune, guvernul rusesc nu s-a mulţămit numai de-a pregăti peirea acestor provinţii cărora tractatele le asigurase[ră] intr-un lung şir de ani a prosperitate invidiabilă… Drept care: Înalta Poartă declară că orice ar zice sau ar face guvernul Moldo-Valahiei, ea are de gând a-şi menţine drepturile neatinse, rezervăndu-şi a întrebuinţa contra Principatelor măsurile ce i le vor dicta grija pentru popriile interese şi cursul evenimentelor.
Şi, din nou cert pentru editori, în 5 iunie, cu probleme pedagogice, gazetarul Eminescu – de luat în seamă nu numai în context: Am spus-o intr-un rând, că cele ce ne inspiră durerea cea mai mare şi o adevărată teamă de viitorul acestei ţări nu sunt pe atâta oamenii generaţiei actuale, pe cât tinerii noştri cari vor stăpâni în viitor soarta naţiei lor. Lucrarea continuă a instituţiilor prea liberale a consistat la spiritele tinere în dărâmarea oricărei autorităţi dumnezeieşti şi omeneşti, intr-o încredere oarbă în propria persoană neînsemnată, în nerespectarea oricărui superior. Uşurinţa cu care tinerii la noi discută oameni şi lucruri, expresiile de cari se servesc, suficienţa şi lipsa de naivitate sunt un semn că avem a face cu oameni imbătrâniţi înainte de vreme, cărora le-am putea prezice de pe-acuma lipsa de statornicie şi impotenţa morală. Aceasta-i pedeapsa ce ne o dă Dumnezeu pentru c-am făcut din şcoli numai unelte în care se îngrămădeşte învăţarea unei mulţimi de cunoştinţe fără să fi îngrijit deloc pentru creşterea inimei şi caracterului, căci niciodată tăria unui popor n-a stat în instrucţie şi numai în instrucţie, ci totdeauna in creştere. O cunoştinţă, mai ales în şcoalele secundare, care nu are rol educativ, e o cunoştinţă stearpă şi nefolositoare…
AUREL BUZINCU
Comentarii