Ediţia festivă de Anul Nou 1945 a Scânteii face într-una din paginile ei, rezumativ şi cât se poate de marcat propagandistic, o rememorare a parcursului politic românesc din anul tocmai încheiat. Privite evenimentele pe fundalul trecerii triumfale peste România, spre Apus, a trupelor lui Stalin, mai cu seamă insistenţa gazetarului (George Macovescu!) pe două lucruri s-ar vrea luată în seamă: declaraţia repetată a lui Molotov privind rolul eliberator al Armate Roşii şi hotărârea guvernului sovietic de a nu se amesteca în treburile interne ale Statului Român şi, pe urmă, ceea ce a urmat semnării Armistiţiului şi ar aduce a continuare a încăpăţânării lui Antonescu de a ignora mersul istoriei, anume faptul că deşi condiţiile [Convenţiei de Armistiţiu] sunt cât se poate de generoase, totuşi primele două guverne ale României de după 23 August sabotează executarea angajamentelor luate, ceea ce atrage un avertisment din partea Comisiei Aliate de Control [prin autoritatea decisivă a componentei ei sovietice] şi determină vizita pentru o lună la Bucureşti a d-lui Andrei Ianuarievici Vâşinsky, prim locţiitor al Comisarului pentru Afaceri Streine ale U.R.S.S.-ului. Diplomatic spus, dar nu lipsit exact cât trebuie de fiorul gravităţii: Diplomatul sovietic, în câteva cuvântări, a arătat ce înseamnă pentru România actul de la 12 Septembrie şi câtă importanţă trebuie acordată executării întocmai a condiţiilor Armistiţiului. Sigur, Convenţia este legea supremă în baza căreia există şi funcţionează acum statul român, iar Uniunea Sovietică dispune de credit absolut ca judecător în materie şi nu uită nicio clipă să se folosească de împrejurare. Ea este unul dintre aliaţii învingători şi nu unul oarecare, a suferit mult şi a făcut imense sacrificii, reprezintă binele – România este un fost agresor şi unul dintre învinşi.
Privirea de sus – aparent detaşată, dar mai curând deplin lămurită în privinţa a ceea ce vine iminent – coboară peste o realitate frământată cumplit. A fost greu şi până în august, dar ce a urmat până la sfârşitul anului şi ce urmează încă până prin primăvară e de un dramatism anevoie de cuprins – peste şi prin care popular s-a trecut cu înzestrare naturală în acest sens, dar şi devotat cultivată şi sprijinită pentru, de fapt, a se ignora miezul lucrului: ocupantul are de făcut astfel încât să-şi ajute vasalii proletari, ahtiaţi după putere şi răzbunare, să ia în stăpânire scaunul conducerii statale, iar asta nu altfel decât în primul rând în folosul garantat şi de durată al suzeranului. S-au răsturnat în jumătate de an trei guverne reacţionare care sabotau aplicarea Armistiţiului pentru ca forţele progresiste, democratice, patriotice, reprezentând poporul muncitor şi interesele acestuia – totul, desigur, în înţeles sovietic şi în interesul sovietizării – să ajungă la guvernare. Comisia Aliată de Control face reproşuri, emisarii sovietici – de asemenea, la Moscova se comentează negativ şi acuzator stagnarea politică de la Bucureşti, activiştii comunişti din ţară acţionează conform protocolului moscovit şi numesc vinovăţiile şi pe vinovaţi conform cu reţeta moscovită. Să privim lucrurile în faţă şi să le spunem pe nume, fără ocol – scrie la începutul lui februarie 1945 în Scânteia cineva care se semnează Ilie Zaharia. Uniunea Sovietică nu are încredere în guvernul actual. Acest guvern – ca şi cele care l-au precedat – n-au făcut nimic pentru a-şi câştiga încrederea aliaţilor. Dimpotrivă, au făcut totul pentru a stârni sentimente de bănuială în ce priveşte sinceritatea României în aplicarea Convenţei de Armistiţiu. Notele de protest, avertismentele Comisiei Interaliate de Control, criticile presei şi posturilor de radio sovietice sunt doar consecinţele felului cum guvernele care s-au succedat de la 23 August au înţeles să execute angajamentele luate. Problemele şi, ca urmare, întrebările devin tot mai numeroase şi – asigură ferm Miron Constantinescu: Răspunsul ni-l dă Programul de Guvernare al Frontului Naţional Democrat. Asta pentru că: Singur guvernul Frontului Naţional Democrat va putea – dovedind sinceritatea şi fermitatea în executarea angajamentelor internaţionale – obţine încrederea de care ţara are atâta nevoie – îl completează pe aceeaşi pagină acelaşi Ilie Zaharia.
Într-un atare context apare în dezbaterea publică oficială chestiunea prizonierilor români din U.R.S.S. Despre prizonieri – mulţi, milioane, feluriţi, priviţi divers – se vorbeşte zilnic în comunicatele şi în comentariile ziarelor, însă despre cei de care se spune că ar fi în jur de o sută de mii ori că nu li se cunoaşte numărul real se poate citi ceva în gazeta cea mai importantă din România, Scânteia, abia spre sfârşitul lui ianuarie 1945. Scris, însă, nu spre înştiinţare, ci vădit şi apăsat ca unealtă. E vremea când şi guvernul generalului Rădescu trebuie dat jos – spre a se întrona puterea poporului muncitor şi dictatura proletară –, iar pentru asta în sine, ca şi pentru o imagine cu circulaţie în lume adecvată conceptului de democraţie populară se purcede la o campanie intensă de organizare şi activare a mişcării sindicale. Se lucrează mai întâi teritorial, pe profesii şi domenii, apoi la nivelul cel mai înalt, al Confederaţiei Generale a Muncii din România – proclamată într-un congres al mişcării sindicale unite care dă în zgomotoase manifestaţii anti-guvernamentale unde se cere imperativ instaurarea unui guvern al F.N.D. chiar dacă în deschiderea congresului astfel încheiat, primul-ministru (al unui guvern în care stânga politică este bine reprezentată) fusese invitat să cuvânteze şi cuvântase agreabil. Felul de a se acţiona devine brutal, lipsit de orice menajamente, probând un comportament destul de nespecific lumii autohtone – nu însă o excepţie în aceşti ani şi nici putându-şi ţine ascunsă sorgintea: sunt de epopeicul ipocriziei plecăciunile de toate felurile care se vor presta faţă de tron până în chiar ajunul alungării Regelui.
În pregătirea sindicală a mişcării muncitoreşti se lansează tema prizonierilor – ca mare şi brusc resimţită durere populară şi naţională pe care nimeni în afară de un guvern al F.N.D. nu o poate trata. Spune într-o adunare, preluat de Scânteia din 24 ianuarie – printre primii ori chiar primul –, tov. Gh. Apostol, din partea Uniunii Sindicale şi preşedinte al Comisiei de organizare: Am dus un război nejust împotriva Uniunei Sovietice. Problema prizonierilor din acel război n-a fost încă rezolvată pentru că n-am avut un guvern în care Uniunea Sovietică să aibă încredere. Această problemă tot un guvern al F.N.D.-ului o poate rezolva. Sarcina e preluată, precum s-a văzut deja, în programul de guvernare al F.N.D. şi cam în acelaşi timp – deşi, într-un echivoc interesant, faptul devine public abia peste câteva zile –, ea capătă expresie în Rezoluţia Congresului General al Sindicatelor din România: Muncitorimea organizată din România îşi dă seama că problemele muncitorilor şi salariaţilor nu pot fi soluţionate izolat de problemele generale de refacere a ţării şi că numai o cotitură în viaţa noastră politică şi socială poate să asigure viitorul ţării. Această cotitură nu poate fi făcută de către elementele reacţionare care domină încă viaţa noastră publică, pentru care interesele de clică sunt mai presus de cele naţionale, ci numai de către aceia care exprimă într-adevăr interesele masselor largi populare, care se bucură de sprijinul acestor masse şi care sunt o garanţie pentru marii noştri aliaţi că condiţiunile Armistiţiului vor fi riguros împlinite. Noi toţi vrem să putem recăpăta Ardealul de Nord smuls din trupul ţării de către hitlerişti, să revedem copiii, fraţii şi părinţi noştri prizonieri de războiu în U.R.S.S. din cauza războiului de jaf al lui Antonescu şi să căpătăm materii prime necesare pentru alimentarea şi desvoltarea industriei noastre. Toate acestea le putem realiza numai printr-un guvern al Frontului Naţional Democrat.
Cotitura politică este şi motivul pentru care, precum explică Miron Constantinescu, suntem împotriva guvernului de coaliţie: Elementele reacţionare din guvern au sabotat orice activitate constructivă, discuţiile au fost tărăgănate interminabil, legile cerute şi formulate de miniştrii F.N.D. au fost respinse, au sabotat aplicarea Convenţiei de Armistiţiu, au împiedicat democratizarea ţării, curăţirea ei de fascişti, au sabotat refacerea economică, au sabotat însămânţările şi programul agriculturii româneşti. Faţă de U.R.S.S., aceste elemente reacţionare duc o politică de duplicitate făţarnică, o politică extrem de dăunătoare statului şi poporului nostru prin aceea că sapă la temelia încrederii pe care ne străduim s-o câştigăm din partea marei noastre vecine. Nu putem beneficia de prietenia şi încrederea completă a U.R.S.S. cât timp nu avem un regim realmente democratic. Nu putem fi consideraţi drept co-beligeranţi cât timp nu distrugem efectiv rămăşiţele fasciste din ţara noastră…
Pe de altă parte, Consiliul F.N.D., cel care salută hotărârile Conferinţei din Crimeea ca fiind în întregime corespunzătoare intereselor profunde ale poporului român, este şi mai explicit în privinţa înţelesului pe care îl dă Uniunea Sovietică opţiunii ei privind rezolvarea prin metode democratice a problemelor vitale şi politice ale României: desigur, un guvern, „care să reprezinte în mod larg toate elementele democratice ale populaţiei“, doar că un asemenea guvern nu poate fi format din conducătorii reacţionari ai partidelor „istorice“ sau de reacţionari ca d. general Rădescu. Un fel de sinteză de uz popular asupra situaţiei face într-o cuvântare a lui profesorul Gh. Vlădescu-Răcoasa, ministru al F.N.D. în guvernul Rădescu: Soarta noastră e legată de vecinul nostru de la răsărit şi fără câştigarea încrederii marelui stat Sovietic nu ne vom putea niciodată ridica. Guvernul F.N.D.-ului va obţine imediat eliberarea sutelor de mii de prizonieri din Rusia Sovietică şi încadrarea în administraţia noastră a Ardealului de Nord, care din pricina bandelor şovine care au măcelărit populaţia paşnică maghiară nu e încă în administraţia Statului Român. Dar Apărarea Patriotică mai cu seamă – însă nu numai – s-a ocupat de propagarea în mase a acestei viziuni asupra lucrurilor şi, cu deosebire, în interiorul ei, de agitarea emoţională a poporului în legătură cu prizonierii români din U.R.S.S. şi cu Ardealul de Nord şi cu mobilizarea astfel a susţinerii populare a cotiturii politice – încât şantajul a reuşit.
Venind din nou la Bucureşti, adjunctul lui Molotov, A.I. Vâşinsky, face oficiul de a-l parafa şi, deopotrivă, de a oferi asigurări, aici şi la Moscova, că România a găsit în sfârşit calea cea bună. (Sfârşit)
AUREL BUZINCU
Comentarii