În perioada următoare creării Diviziei „Tudor Vladimirescu”, Graiul nou, se poate afla din raportul menţionat, avea să aloce un spaţiu amplu articolelor voluntarilor, popularizării lozincilor şi scopului diviziei. Mai mult – şi pregătind viitorul conceput nu altfel decât ca sovietizare: Ca să arate cititorilor săi prototipul noii armate române democratice, ziarul a popularizat toate laturile vieţii Diviziei „Tudor Vladimirescu”, şcolile de ofiţeri create în cadrul diviziei, în care elementele demne din rândul soldaţilor se pregăteau să devină ofiţeri, disciplina în divizie, disciplina fără folosirea bâtei, disciplina conştientă, căreia, cu bucurie, i se supuneau soldaţii viitoarei armate democratice a României. Prin urmare, armată nouă, democratică, ofiţeri proveniţi din rândul soldaţilor demni, calificaţi la locul de muncă şi altele, între care fără bâtă, ci cu disciplină conştientă, ca şi cea de partid, cu prototipul în măreaţa experienţă sovietică.
Pe măsură ce frontul se apropie de graniţa Regatului, articolele fac propagandă ideii de ieşire a României din război înainte de momentul când războiul va ajunge pe teritoriul ei. Prizonierii şi poporul român e nevoie să ştie că trebuie să fie gata de luptă pentru a-i alunga pe nemţi, pentru a-l înlătura pe Antonescu, pentru a crea un guvern cu adevărat democratic, care va apăra interesele celor ce muncesc, va fi un prieten sincer al Uniunii Sovietice, singura ţară care într-adevăr vrea şi poate să acorde sprijin României, pentru că Uniunea Sovietică este adevăratul prieten al popoarelor mici. Numai aşa se explică permisiunea de formare a divizia de voluntari din prizonierat – care, împreună cu Armata Roşie, luptă pentru eliberarea propriei ţări. Ceea ce era mărinimos şi a devenit şi frăţeşte – chiar dacă eliberarea este în general în istorie ceva de privit cu multă circumspecţie, iar în versiunea ei moscovită, de oricând şi până azi, absolut nerecomandată, nici ca sprijin şi cu atât mai puţin ca dar.
Şi poate fi interesant de văzut, fie şi doar pe câteva mostre, ce s-a întâmplat la noi în materie de percepere – sau de înzestrare deliberată cu înţeles – a acestei eliberări. De la unanimul şi plenarul Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!, în noiembrie 1948, într-un articol de fond ocazionat de Săptămâna Prieteniei Româno-Sovietice în interiorul căreia se sărbătoreşte Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Scânteia nu neagă lucrul, dar îl plasează sub o perdea care îi estompează atât conturul, cât şi miezul: …mai presus de orice, poporul nostru nu poate uita că graţie forţei Uniunii Sovietice ne-am căpătat adevărata şi deplina libertate şi independenţă. Apoi, dacă imnul de stat Zdrobite cătuşe, cântat în anii 1948-1953, are preeminent în vedere republica şi pe muncitorul care îi jură acesteia credinţă în luptă şi muncă, un fel de declaraţie solemnă de ataşament faţă de cauza proletară aflată în arendă moscovită, următorul imn, Te slăvim, Românie!, cântat până în 1975, reluând şi nuanţând unele teme, asigură că Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor / Cu poporul sovietic eliberator. Premisa fericirii viitoare este acum naţională (Nu zadarnic, străbunii eroi au luptat / Astăzi noi împlinim visul lor minunat), dar pentru a se dobândi putinţa trecerii la înfăptuirea ei efectivă a fost nevoie de eliberator. Evoluţia în chestiune devine şi mai evidentă peste un deceniu şi un pic. Expunerea lui Gheorghiu-Dej la Sesiunea solemnă a Marii Adunări Naţionale la a 15-a aniversare a eliberării României de sub jugul fascist arată unde s-a ajuns în strădania (cu efecte de rigoare şi în maltratarea istoriei naţionale) de a se subţia – în cuvenită şi grijulie condescendenţă – meritul sovietic în eliberarea României pentru a-l îngrăşa corespunzător pe cel al Partidului comuniştilor români. Iar asta, chiar dacă poate părea bizar, nu e de închipuit că fără consimţământul şi complicitatea Moscovei – care la această dată îşi cam făcuse mendrele şi plinul în relaţie cu eliberaţii ei, încât lucrul cel mai important acum este ca lagărul socialist să-şi afirme internaţional forţa. Or, asta însemnând mers împreună, în unitate fermă înlăuntrul statelor alcătuitoare şi în echipa lor, devine chiar necesar pentru imagine, dar şi pentru liniştirea orgoliilor naţionale şi, astfel, pentru întărirea internă a regimurilor socialiste, ca accentul să se mute de pe eliberatorul sovietic pe doar ajutorul, sprijinul sovietic. Spune acum Gheorghiu-Dej: În această zi de mare sărbătoare naţională a ţării noastre, exprimăm din nou, de la această înaltă tribună, recunoştinţa fierbinte a poporului român faţă de poporul sovietic, care l-a ajutat (s.n. – A.B.) să se elibereze, să-şi ia soarta în propriile sale mâini şi să-şi clădească în libertate o viaţă nouă, luminoasă. Mâini proprii – mânuite însă, unelte.
Apropierea frontului de România este şi etapa în care se accentuează până la a deveni prioaritar demersul propagandistic nemijlocit ideologizant, anticapitalist şi prosocialist. Raportul citează titluri de articole publicate de prizonieri – care, prin amintiri din viaţa de acasă, reflectau sărăcia fără margini a muncitorilor şi a ţăranilor români în timpul boierilor. Apoi: La dorinţa prizonierilor de război înşişi (n.n. – A.B.: desigur!), ziarul a început să publice fragmente din opere beletristice (n.n. – A.B.: dacă tot erau neştiutori de carte cei mai mulţi cititori ai gazetei!). Au fost fragmente din romanul lui Gorki, „Mama”, fragmente din operele scriitorilor români progresişti, povestiri, nuvele, eseuri, poezii care pot trezi conştiinţa de clasă a prizonierilor de război şi pot să amplifice dorinţa de a lupta pentru construirea unei societăţi noi, bazate pe dreptatea socială. E de văzut aici şi altceva decât acţiunea de îndoctrinare destinată masselor: dacă, precum se spune, activiştii sovietizării politico-administrative au venit în România pe tancurile Armatei Roşii (dar poate că, mai precis, înregimentaţi şi încolonaţi ca panduri), Graiul liber este şi una din căile pe care ajunge în ţară, într-o ironie şi un fals fără margini, realismul socialist – care sub soarele sovietic se cocea de peste un deceniu ca parte a luminii care vine de la Răsărit. În paranteză fie spus: nu e vorba de proletcultism, desemnare care, printr-o confuzie rezistentă şi frecventă în limbajul nostru, continuă să fie percepută ca aflându-se în sinonimie cu realismul socialist şi cu ambientul lui cultural. Proletcultul şi proletcultismul înseamnă altceva şi au fost combătute şi repudiate de realismul socialist. Printre ultimele reproşuri care li s-au adus, deopotrivă pe drept şi pe nedrept (dar parcă mai mult în virtutea practicii staliniste a spălării pe mâini prin ucaz de stabilire a unui ţap ispăşitor), a fost acela că proletcultismul s-ar opune preluării moştenirii culturale progresiste.
Ajutor, soluţie şi îndemn în combaterea şi depăşirea tuturor relelor şi neajunsurilor, Graiul liber oferă cu dărnicie românilor – aşa cum va face ani de zile de acum înainte toată presa din România – exemplul măreţei experienţe. Articole numeroase şi pline de admiraţie înfăţişează realizările în toate planurile ale revoluţiei şi ale construcţiei sovietice, de insistenţă bucurându-se viaţa în colhoz, participarea clasei muncitoare la conducerea industriilor etatizate, entuziasmul muncii, marile şantiere care transformă şi supun voinţei omului nou natura. Totul sub îndrumare de partid şi avându-i în frunte pe comunişti. Argumentele în favoarea promovării interesului pentru modelul sovietic sunt şi ele multe şi felurite şi urmează să nască în anii ce vin o întreagă literatură apologetică (inclusiv cu pretenţii ştiinţifice: Mihail Roller, P. Constantinescu-Iaşi, Barbu Lăzăreanu etc.) – despre ai cărei cititori reali însă nu e uşor de vorbit. E de invocat, apoi, cu folosul ei, tematizarea bogată, abundentă, a chestiunii în discursul oficial – poate că şi în onestitate o vreme, din convingere pe ici şi pe colo, dar şi din interes şi din obligaţie. Şi, cert, gestică tot mai accentuat ipocrită cu trecerea anilor, ca atâtea altele ale socialismului, vărsate în metehne care se ţin ca râia de om până astăzi.
Va fi fiind greu de crezut că ar subzista în sine sau ca urme ori efecte în mentalul de azi – dar ele au existat şi au fost active – susţineri precum: Influenţa culturală rusă – spre deosebire de influenţa culturală din Apus, care în veacul al XIX-lea înseamnă o aservire a ţării noastre capitalului străin –, n-a însemnat o înăbuşire a culturii noastre naţionale, n-a însemnat înlocuirea formelor de creaţie naţională prin forme impuse artificial, ci o integrare şi o stimulare a forţelor creatoare ale poporului român (P. ConstantinescuIaşi, 1954). Fireşte că nu e vorba aici, deşi Eminescu nu s-a format la Moscova, despre marile valori ale culturii, artei, literaturii ruse – pe care bolşevismul însuşi le-a repudiat frecvent, ci despre cultura concepută ca ideologie. Graiul liber, într-un astfel de spirit, a publicat atât o serie de articole istorice – o parte dintre acestea fiind scrise de înşişi prizonierii de război, despre relaţiile prieteneşti ale poporului român cu popoarele slave, în special cu poporul rus, despre rolul eliberator al Rusiei în viaţa poporului român –, cât şi articole care tratează rolul eliberator al Armatei Roşii pentru România şi necesitatea prieteniei cu U.R.S.S. Sigur, necesitatea, o zicere aparent de apreciat pentru surprinzător de curajoasa ei sinceritate, întrucât implicând acţiunea unei obligaţii absolute cu sursă internă sau obiectivă, ar exclude, odată cu orice permisivitate faţă de relativizare, şi cauzele de factura interesului sau îndatorării – necesitate care, însă, indiferent de obârşie şi de natură, este aceea din filosofia conform căreia libertatea înseamnă înţelegerea necesităţii.
Libertate, adică, în ţarc. După model sovietic, autoritatea revoluţionară care a inventat dictatura proletariatului – democratică şi progresistă – şi a aplicat-o în practica procurării fericirii populare obligatorii a fost continuu preocupată ca necesitatea să existe consistent în viaţa tuturor şi să fie consistent resimţită de fiecare cetăţean în parte. Cu preţul câtor falsuri şi mai cu seamă cu preţul tulburării pentru cât timp şi cu ce consecinţe a funcţionării fireşti a conştiinţelor – acestea n-au contat. Ori n-au putut conta niciodată atâta cât să aibă de spus un cuvânt de luat în seamă în acest teritoriu în care libertate deplină de manifestare a avut numai instinctul de dominaţie – străvechi şi apt mereu să ocolească sincronizarea cu evoluţia culturală a omenirii.
AUREL BUZINCU
Comentarii