[Într-un text cvasi-necunoscut, apărut într-un Calendar ale cărui rare urme mai subzistă prin vreo mare bibliotecă românească, Iraclie Porumbescu ni se dezvăluie şi ca un studios al obiceiurilor poporului (nu facem comparaţie cu mai tânărul şi mai vestitul Simion Florea Marian – datele sunt cu totul diferite), pe care încearcă să le perpetueze, în lupta pe care a dus-o permanent împotriva „cosmopolitismului”, aşa cum era înţeles pe vremea lui (sărind peste timp, să ne aducem aminte că şi către junimiştii ieşeni se arăta cu degetul că ar fi „cosmopoliţi”, şi ce limbă măiastră ne-au făurit!). Chiar dacă uneori ni se pare că autorul „scapă boii pe gheaţă”, că exagerează, că nu are dreptate, textul de mai jos, publicat acu mai bine de un secol şi jumătate, credem că îşi mai păstrează savoarea şi poate fi citit chiar şi în condiţiile în care i-am păstrat limba şi grafia epocii. Liviu Papuc]
Astăzi, când coasa civilizaţiei moderne pe zi ce merge darmă câte un obicei frumos şi folositor a naţiunii noastre, astăzi, când lumea noastră cea de acum, care se numeşte înţeleginte şi cultivată, socoteşte că aceea-i „propăşire” dacă ea se împopoţează în „pene străine” nu numai depreţuind, dară şi având chiar de râs datinele părinţilor şi a străbunilor noştri, datinele, care erau şi ar şi fi încă cele mai practice şi mai frumoase idile, ce zic!, care ar fi încă cel mai lucitor şi mai dulce nimb al tuturor solennităţilor noastre familiare şi naţiunale, astăzi, în fine, când civilizaţia, cea fals înţeleasă pre care mai adevărat o am numi-o „poleire lucie, dar înşelătoare” a mai tuturor obice-iurilor noastre celor vechi şi tradiţionale, ne amerinţă a nu ne mai cunoaşte ce şi cine suntem, de unde ne tragem, ce ţâţă am supt şi pe ce pământ ne hrănim – reproducem aice obiceiul cum se serbară nunţile la noi până nu demult, şi aceea chiar şi de însuşi de cei din stările cele mai înalte, ai ţărilor româneşti, şi cum se serbează ele şi acum încă, dar numai de sâmburul naţiunii noastre care ştie a preţui foarte adevăratul cuvânt bătrânesc: Cojocul împrumutat, de-i şi nou, îi mai rece decât cel vechi, dar al său”.
Mai nainte însă de a începe descrierea nunţii, dupre cum ea se sărbează la ţară, cum am zis, de sâmburul naţiunii noastre, de popor, lăsăm să ne vorbească un bărbat român, practic şi iubitor de naţiunea sa, cum adecă cugetă el despre cel mai bun chip al însurăciunii, acest bărbat aşa zice:
„Tinere cu vârsta fragă!
Ascultă şi la cap bagă,
Şi vezi ce feliu de cuminte
Se-nsurau mai dinainte.
Ei nu alegea neveste
Cu averi şi multe zestre,
Nu cerceta, ca acuma,
A cui e mai mare suma,
Cine-i az mai mult din pungă
Ş-a cui e moşia lungă,
Nici se uita la frumseţe
Să aleagă după feţe;
Că căuta să găsească
Cu frumseţe sufletească,
Să fie cu încelepciune
Crescută în îmvăţuri bune,
Căci astfel când e o fată,
Este destul de bogată,
E şi destul de frumoasă
Cât se cade drăgăstoasă,
Că ea în căsniceasca lege
Cu bărbatul se-nţelege
Nu-i vorbeşte vorbă seacă
Ci întru toate i se pleacă
Ea-i cu judecată în sine
Şi cunoaşte de ruşine
Nu nesocoteşte cinste
Să-şi poarte pe buze minte
Şi întru nemic să-i pară
De-a se face de ocară;
Deci bărbatu-i, prin urmare,
Cu cinstea ei, cinste are.
Cum zice: „Femeia bună
E-a bărbatului cunună”.
Iar cu „cum a fi să fie
Numai s-aibă bogăţie”
Ca să-i puie mult în foaie,
Pe părinţi ca să-i despoaie,
Să dea fetei ce au toate
Şi lencuţa de pe spate,
Sau să se îndatoreze
„Coconiţa” să-nzestreze
Şi din cap până-n călcâie
Datori vânduţi să rămâie”.
E, zic, nedreptate mare
În a lumii judecare,
Şi fiind, păcat că nu-i,
Dacă adevărul spui,
Apoi in!, grăim cuminte:
Ce-i dator un biet părinte
După ce el dă „soţie”
Să mai dea şi bogăţie?
Nu-i destul că-ţi dă o fată
După plăcerea curată?
Să dăm aste într-o parte
Şi să-ntrebăm şi de alte:
Dar de ce un bogat, oare,
Când voieşte să se-nsoare,
Caută cu zestre mare
Şi nu e cu mică stare?
Căci el bogat dacă este
Ce-i mai trebuieşte zestre?
De ce mai bine nu-ntreabă
De este fata de treabă
De este cu-nţelepciune
Şi de are purtări bune?
Iar dacă alt oarecare
Este sărac făr de stare,
De ce ia să aibă cere
Dacă el n-are avere?
Vrea el prin luarea zestrei
Şi după urma nevestei
Capital să-şi dobândească
Şi să se îmbogăţească?
Nechibzuită dorinţă
Şi deşartă socotinţă!
Căci ea [probabil: el] dacă în junie
N-a făcut economie,
Când putea el ca să strângă
Căci copii n-au fost să-i plângă,
N-a putut să izbutească
Bani ca să-şi agonisească,
Cu zestrea nevestei sale
O să o scoaţă la cale?
O, ruşine de-un holtei
Care crede în aste idei!
Zestre, oricât să apuce
Cum o ia, aşa se duce,
Chiar la-ntâia săptămână
Îi zboară toată din mână,
Cu care apoi îşi face
Să n-aibă în casă pace,
Să-şi auză imputăciune
Şi prin urechi să-i răsune
Că: zestrea e cheltuită,
Mâncată şi prăpădită.
Săracului deci să-i placă
Să ia ca şi el, săracă,
Pentru că săraca crede
Neajungerea când vede,
Că e deprinsă de mică
Ştie „N-am” ce va să zică,
Iară cea-n belşug născută
Şi în răsfăţuri crescută
Nu ştie pe „N-am” să-l ierte,
Ci îl mănâncă cu certe.
De aceea mult cuminte
Se-nsura mai înainte:
Nu cu ochii cei trupeşti,
Ci cu-acei ce-s sufleteşti,
Se-alegeau cu-nţelepciune
Cei ce vreau să se-mpreune.
IRACLIE PORUMBESCU
Comentarii