Episodul XVIII
Obiceiul suprasolvirii se păstrase şi în perioada românească a Internatului. Probabil că şi bucătăria rămăsese neschimbată. „Cavoul-sufragerie” era „o pivniţă lungă de vreo 50 de metri, boltită şi spoită cu var alb, cu ferestrele la trotuar, făcând ca lumina să nu intre niciodată însorită asupra meselor”. Descrierea continuă: „În mijlocul acestui salon pardosit cu ciment, fără nici o rogojină, erau lipite mesele, una după alta. În capul de sus al mesei şedeau elevii cei mari, urmând spre coadă mesei, clasă de clasă, elevii tot mai mici. La pereţii tavernei noastre erau fixate poliţe, ca şi mesele, din lemn de brad. Între poliţele de la pereţi şi masa din centrul sălii erau aşezate laviţe: pentru cei mari, mai înalte, mai joase pentru cei mici. Elevii din clasele de liceu a III-a şi a IV-a mâncau la poliţele fixate pe pereţi. Mesele erau neacoperite: se spălau cu o mătură de bucătărie muiată într-o găleată cu săpun şi apoi era purtată pe mese, pentru strângerea firimiturilor. Totul părea a fi o sală de mese dintr-o mănăstire. Orice masă începea cu „Tatăl nostru” sau cu „Mânca-vor săracii şi se vor sătura”. Preferam rugăciunea a doua pentru că era mai scurtă. O rostea un elev care vorbea mai clar, repede şi fără nici un ecou interior”. Aici, „ameţiţi de obligaţiile şcolare”, copiii din sate „mâncau repede şi nu întotdeauna ştiau ce mâncau”, obişnuindu-se cu hrana frugală şi cel mai adesea cu foamea.
Descrierea e minuţioasă: „La prânz, «se servea» mai întâi pâinea, pe care o luam în trecere, înainte de a intra în sala cu mese. Ciorba sau supa se servea în felul marinarilor de pe vasele de pedeapsă: doi flăcăi ţineau cu mâna dreaptă de urechile mari ale cazanului, iar cu mâna stângă, mânuind un polonic, purtau ciorba spre farfuriile întinse de la masa centrală şi de la poliţa de la perete. Urma felul al doilea, de obicei o mâncare cu varză sau cu cartofi, uneori o mâncărică cu mămăligă sau cu macaroane. Felul al treilea era un adevărat eveniment naţional: se pomenea de aşa ceva la 10 Mai – un fel de gogoşi muiate în ceva gras, prăfuite cu zahăr”. Iar flăcăii care serveau masa, „arătau a ciobani – unşi cu grăsimi pe cămaşa ţărănească, neagră de uleiuri şi mirosind a ceapă prăjită”. După primul fel, „«flăcăi-ciobani» apăreau cu câteva o tavă mare, în care puteau fi văzute bucăţile de carne fiartă sau prăjită, uneori şi nişte pârjoale cu multă pâine, care erau servite în farfuriile noastre cu o lingură. După aceasta venea un căzănel de tuci cu varză fiartă sau cu cartofi piure. Se servea cu o furcă de bucătar sau cu un polonic mare”. Copiii erau fericiţi când primeau „mâncare de fasole iahnie sau flecuite, uneori şi câte un castravete murat sau varză murată din butoi. Fructe nu s-a pomenit niciodată la mesele la care am mâncat în anii 1927-1930 la internatul nostru floare de nu mă uita”. În tot cazul, despre foame e vorba: „Mi se făcea foame dimineaţa pe la 10, în pauza mare, când cumpăram, dacă aveam cu ce, un corn sau o chiflă, iar la orele 17 mi se făcea din nou foame. Când aveam 3 lei în buzunar, făceam ce făceam şi treceam de poarta internatului şi-mi cumpăram un sfert de pâine neagră – Doamne, ce bună era! – iar cu restul de bani, ne servea bunul băcan din colţ, cu 8 bucăţele de zahăr cubic la preţul de 50 de bani. Mâncam toată pâinea fără nici o fărâmitură. Era o zi bună!”.
În atmosfera aceasta, greu să se poată revolta cineva. Totuşi, o grevă, una singură, în intervalul 1921-1930, a existat. „A început spontan şi fără agitatori. S-au servit scrumbii împuţite cu mămăligă rece. Am dus farfuria la nas şi am mirosit rând pe rând. Urma, povesteşte Leon Ţopa, un gest «tare»: pe rând, farfuriile au fost împinse la o parte. Nu s-a băut nici ceaiul, parte din acelaşi meniu”. O grevă fără urmări. Să ne oprim deocamdată aici, mulţumindu-i dlui ing. Mircea Irimescu pentru punerea la dispoziţie a paginilor din jurnalului lui Leon Ţopa.
MIRCEA A. DIACONU
Universitatea „Ştefan cel Mare”
Comentarii