Episodul XVII
Pentru deja invocatul „internat de fetiţe” din Cernăuţi, „Elena de Popovici, pe lângă sume diferite de coroane, oferite cu diferite ocazii”, a dăruit „o putinică de brânză de vaci, un săcuşor alune, 4 kg. unt, copturi şi torte, Olga de Grigorcea, 1,4 kg. carne de cerb, Marie de Grigorcea, 1 poloboc pepeni muraţi, Elisabeta baron Vasilco, 1 coşarcă portocale, 2 kg. bomboane, 4 kg. curmale, 4 kg. smochine, Berciu Wender comerciant: 50 cor., Părintele Zavadovschi Mănăstirea Humorului, 2 saci colaci şi pască, părintele Brăilean, Humor, 2 saci colaci şi pască, 72 ouă roşii, Dna Danilevici, 40 ouă, Berciul, 1/2 traistă fasole, 20 ouă, D-na Buliga: 2 saci cartofe, 36 ouă, lapte, 70 kg. grăunţe şi 2 kg. urdă. Gospodariul Grigorciuc, Bobeşti: 38 kg. făină de păpuşoi, 40 kg. fasole, 2 coreţe cartofe, 42 ouă, Reuţ, 2 kg. slănină”. De asemenea, din partea administraţiei „Junime Literară”, gratuit, „mai multe broşuri”. De la „on. Societate muzicală «Armonia», 30 bilete grătuit, pentru reprezentarea teatrală” („Din public. Mulţămite publice”, în „Apărarea Naţională”, nr. 51, din 14 iulie 1907, p. 3).
La un moment dat s-a organizat şi o „colectă pentru sprijinirea copiilor sermani de la şcoalele poporale din Cernăuţ”. Lista cuprinde numele multor întreprinzători mari şi mici (românii, ca şi inexistenţi), printre care, deja cunoscuţii Baltinester, „efect în valoare de 25 coroane”, „Siegmund Jäger, caiete şi rechisite de şcoală, Josef Gottlieb 100 caiete şi rechisite de şcoală”. Pe listă se află şi Aurel Onciul şi Florea Lupu, fiecare cu câte 10 cor. („Din public. Mulţămită publică”, în „Apărarea Naţională”, nr. 53 şi 54, 28 iulie 1907, p. 6).
Şi vin anii ’20, imediat după Unirea cu Regatul Român, când la Internatul de băieţi din Cernăuţi, acum pe strada Mărăşeşti, ajunge Leon opa. Memoriile lui sparg orice iluzie, iar întrebarea „Ce a rămas din acele internate şi cămine studenţeşti în care mulţi s-au chinuit să-şi salveze o minte limpede?”, sugerează marile dezamăgiri, „aspiraţii, pe cât de neputincioase, pe atât de mult lipsite de o reală adaptare la realitate”, care s-au născut şi au murit aici.
„Instituţie salvatoare pentru mulţi fii de la ţară”, Internatul era „supraaglomerat, neîngrijit şi lipsit de mijloacele elementare”. Dar el era singura speranţă a ţăranilor românilor „care nici nu puteau să-l plătească, nici să găsească gazde corespunzătoare”. „Nu exista în acel oraş de margine o familie românească, fie şi de mică burghezie, care să fie aptă de a prelua creşterea unui copil în timpul liceului şi, eventual, o facultate. Comercianţii şi industriaşii nu primeau copii în gazdă, iar prăvăliaşii şi micii comercianţi nu primeau băieţi de prăvălie sau ucenici de la ţară, decât cu mari excepţii”. Aşa încât, „foarte patriotic şi puţin creştin”, Internatul, „azil pentru feciorii din sat”, devenea o fatalitate sumbră. „Se primeau aici bursieri: fiii de ţărani, orfani de ambii părinţi, copii de învăţători cu familie numeroasă, ba uneori şi fiii de preoţi… Sumele datorate erau mici şi totuşi nu se achitau la termen. Restanţierii erau trimişi acasă, pierdeau zilele de şcoală. Erau reprimiţi pentru a fi din nou trimişi acasă – şi aşa mereu, până ce termina anul şcolar şi începea un alt an şcolar cu o datorie veche neplătită. Unele datorii mergeau din an în an, până la terminarea şcolii…”. Să fi fost aceste condiţii doar în perioada românească? Schimbări radicale în ce priveşte baia, „mesele servite gospodăreşte, chiar cu tacâmuri spălate în bucătăria instituţiei, amenajarea dormitoarelor etc.”, vor apărea abia după venirea lui Grigore Nandriş la preşedinţia SCLRB, în 1931.
Ceva din atmosfera austriacă se va fi păstrat însă. El fusese repartizat într-un pavilion numit „Republica”, o Republică liberă, cu gratii de fier la ferestre (nu-i vorbă, două dintre ele fuseseră rupte şi evadările nocturne erau posibile), în care noaptea se juca taroc, dar „regimul internatului era «de fier»”. Elevii erau treziţi la 5,30, până la 6 îşi făceau toaleta, iar de la 6 fix, până la 7, erau în sala de studiu pentru repetiţii. De fapt, ora „era rezervată «recapitulării», revederii temelor, rememorării textelor care trebuiau ştiute pe de rost: poezii, reguli de gramatică, de matematică, formule chimice, legile fizicii etc. Învăţarea fără memorare nu se putea concepe. Mai curând în atenţia prefecţilor noştri era reproducerea mecanică decât înţelegerea şi explicarea tematicii care trebuia să fie însuşită”. Iar intervalele erau marcate prin bătăi de clopot. „A patra oară suna clopotul la ora 7 când coboram în pivniţa imensă, boltită, în care luam masa”, numită altundeva „cavoul-sufragerie”. „Toată lumea cobora repede. Cei 250-300 de elevi din toate clasele treceam prin coridorul de jos şi luam un sfert de pâine de grâu, neagră, altă dată, şi nu foarte rar, primeam «un dărab» de mămăligă rece, tăiată pătrat, după ce mălaiul fiert se întindea pe o masă de brad şi se lăsa să se răcească, apoi era tăiat în pătrate cu un cuţit de lemn. Câteodată, în loc de «ceaiul rusesc» îndulcit, primeam ceai de secărică, servit cu mămăligă rece. La ora 7 şi jumătate suna al cincilea clopot, «de încolonare», vestind terminarea programului de dimineaţă. În zilele de duminici şi sărbători, clopotul începea să sune la ora 6,30. (Va urma)
MIRCEA A. DIACONU
Universitatea „Ştefan cel Mare”
Comentarii