În programul Săptămânii Prieteniei sovieto-române din 1948 a figurat, între nulte altele, şi deschiderea a ceea ce s-a numit, măcar un pic ciudat, Expoziţia de Colaborare Economică Româno-Sovietică. Bine, că s-ar putea pune şi întrebarea de ce prietnia să fie sovieto-română, iar colaborarea româno-sovietică. Dar vor fi existat raţiuni şi pentru asta – în relaţia cu U.R.S.S. limbajul a pretins mereu multă atenţie şi o diplomaţie riguroasă şi delicată.
A fost nevoie, scriu gazetele timpului, de munca de două săptămâni, în schimburi de zi şi de noapte, a 40 de arhitecţi, artişti decoratori şi fotografi, 40 de tehnicieni şi 1000 de muncitori pentru ridicarea şi amenajarea pavilioanelor expoziţionale. Mai târziu, Casa Poporului nu avea să fie chiar o noutate, ci doar, pe terenul aceluiaşi exerciţiu, un fapt de o altă măsură şi cu o altă semnificaţie. Să fi ieşit însă şi acum, se spune, ceva de nivelul măreţiei şi împlinirilor revoluţionare ale momentului: regimul de democraţie populară era deplin instalat şi croit pe urieşeşti prefaceri, pacea – parafată, ultimii politicieni vechi – scuturaţi din pomul puterii şi înlocuiţi de fii ai poporului şi capul reacţiunii – alungat, republica – proclamată şi schimbările radicale curgeau gârlă, fără piedici, încât se impunea şi era cu putinţă să i se arate şi marii Uniuni Sovietice, în deplinătatea lor şi în fastul sărbătoresc cuvenit, dragostea, ataşamentul şi recunoştinţa poporului român liber, independent, stăpân pe destinul propriu.
Drept care intrarea în complexul expoziţional, o scară monumentală largă de 10 metri, s-a conceput în relaţie cu ce trebuia arătat că urmează să-i inspire vizitatorului ceea ce era de vazut înăuntru: entuziasm şi elan, mândrie, speranţe şi încredere. Toate acestea agitate încă din hall-ul mare de primire şi în creştere continuă în sala industriei grele, de dimensiuni impresionante, în sala industriei uşoare, apoi dinaintea materiilor prime numeroase şi diverse, neprelucrate, semifabricate şi finite, şi, de asemeni, în faţa maşinilor şi uneltelor aflate în funcţiune şi care, importate, vin în România, ca toate celelalte, din adâncul prieteniei frăţeşti şi din generozitatea fără margini a Uniunii Sovietice, Marea Ţară a Socialismului biruitor. Apoi panouri uriaşe cu fotografii, citate şi grafice uriaşe, precum şi, imediat, apogeul emoţiei, galeria sovromurilor – ţintind să arte, definitiv convingător, bazele şi roadele colaborării economice dintre cele două ţări şi popoare. După care, alături, vizitatorul (mii şi mii de oameni ai muncii) poate trăi sublim-alegoric ideea de ridicare spre astre şi de zbor printre acestea, corespunzător viitorului, în prezenţa a două avioane – un model ceva mai terestru, foarte util însă şi folosit în U.R.S.S. în campaniile sanitare, agricole şi pentru poştă, dar şi unul cu anvergura aripilor de 30 de metri. Pavilioanele mai adăpostesc o sală de cinematograf cu 200 de locuri, unde se proiectează gratis filme documenare pe toată durata zilnică de vizitare şi unde, celor musai doritori acum de şi mai multă ştiinţă în materie de patrie a sovietelor, li se vine în întâmpinarea curiozităţii şi li completează astfel cunoştinţele. Ceva, deci, cu limpezi influenţe şi cert că şi cu la fel de limpezi aspiraţii de balşoi.
Expoziţia se vernisează în 13 noiembrie şi are legătură nu doar cu aniversarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, ci şi cu semnarea de curând, în prima zi a lui noiembrie, a convenţiilor economice româno-sovietice pentru înfiinţarea a încă două sovromuri: Sovrom-Tractor şi Sovrom-Chim. Ocazie, atunci, pentru tov. Vasile Luca, ministul Finanţelor, să exulte într-o românească incomodă: Rând pe rând au fost înlăturate toate greutăţile care au fost create de elementele duşmane aflate în cârma ţării înaintea noastră. Şi dacă privim această colaborare economică în dezvoltarea sa, noi putem afirma cu mare bucurie că întreprinderile sovieto-române, Sovrom-urile din ţara noastră, au devenit o pârghie importantă în desvoltarea economiei noastre pentru construirea socialismului în ţară la noi”. Ceea ce însă, măcar într-o parte a substanţei înţelesului, raportat la o economie anemiată de război şi pe urmă în bună măsură confiscată şi blocată de ocupant, nu e chiar neadevărat, pentru că această colaborare de voie şi de nevoie şi fără alternativă şi-a împlinit totuşi rostul ei primar – sigur, ignorând, dacă se poate, urmările specifice – de a repune pe picioare capacităţile de producţie existente şi, în general, de a reporni maşina economică a ţării, e drept că prin mecanici cu rubaşcă şi chiar dacă prioritar şi nemijlocit în profitul altcuiva.
Surpriză însă în expoziţia botezată ciudat: vizitatorul e furat la capitolul sovromuri. E furat în moduri felurite şi la alte cele, în alte privinţe, începând chiar cu generalul cel mai general al întregului manifestării, dar la sovromuri, foarte palpabil. Pe scurt, în România există la această dată un pluton de sovromuri în funcţiune, se pare că unele chiar într-o stare de legalitate relativă, şi în devenire şi, sărbătoreşte, acum, românului îi vorbesc pe viu numai câteva dintre ele. Expun aici doar „Sovromlemn“, „Sovrompetrol“, „Tars“ (Societatea sovieto-română de aviaţie civilă), „Sovromtransport“ (transport pe apă, fluvial şi maritim) şi „Sovromfilm“ (cu obiectul de activitate constând mai ales în promovarea filmului sovietic – şi se înţelege că făcând prin el propagadă bolşevică –, iar în România tocmai s-au naţionalizat întreprinderile cinematografice). Mai sunt sovromuri în domeniul bancar, al asigurărilor, transport rutier, bumbac şi textile şi sunt pe drum altele (toate cu grafiere instabilă a denumirii).
Adevărat că cele care expun pot fi catalogate drept de mai mare impact, fiecare în felul ei, şi ca urmare, uşor de constatat, sunt şi cele despre care ziarele vorbesc mai mult. Ele pot ilustra, la o adică, citatul din Stalin de la intrarea în expoziţie: Mulţi nu cred că pot exista relaţii pe bază de egalitate de drepturi între o naţiune mare şi una mică, dar noi, oamenii sovietici, socotim că asemenea relaţii pot şi trebue să existe. Îl pot ilustra prin aparenţe în dimensiunea lui propagandistică – dar în miezul lucrului, un adânc accesibil doar specialistului, nu. Aici, la acest nivel, ele, sovromurile, ilustrează minciuna – pe care însă nu prea mai are cine să o rostească public. Prin sprijinul tovarăşilor lui Vasile Luca, cei care îl ajută să obţină consimţământul (sau tăcerea) unei părţi a poporului aflat în mare dificultate, ocupantul spoliază fără scrupul insinuându-se în toate cotloanele societăţii pentru a subordona şi a duce lumea încotro îi este interesul să o ducă. Precum ARLUS în alt tărîm şi cu el împreună, sovromul umblă la rezerva de vlagă a naţiei, la cea materială în acest caz şi o împuţinează sistematic prin jecmănire. S-a introdus, gestionându-şi insistent şi abil atuul condiţiei de parte a alianţei învingătoare, în cămara bucatelor şi a bunurilor ca ocupant, ca având de încasat despăgubiri de război şi sărind în ajutor la vreme de secetă, foamete şi molimă şi a rămas acolo în numele frăţiei în lupta de clasă. Încât într-adevăr Ţara Socialismului ne ajută să construim socialismul, precum o spun cu voce plină acum activiştii comunişti.
Falsul îndelung şi intens vehiculat este în primul rând cel al egalităţii în drepturi şi îndatoriri, principiul colaborării pe proporţia „jumătate-jumătate“, al participării egale a părţilor la cheltuieli şi la împărţirea profitului. E lesne de văzut fără cine ştie ce pricepere de specialitate că, înaintea altor dedesubturi ale parteneriatului, egalitatea în susţinerea cheltuielilor de capital şi de exploatare şi, în cealaltă latură, la împărţirea câştigului se aplică pe lemnul şi petrolul ţării, pe servicii foarte necesare şi profitabile (transportul) şi pe comerţul cu o marfă, e vorba de film, cu o piaţă de desfacere largă, aflată în creştere populară şi, în plus, colportoare eficientă de substanţă ideologică, unealtă propagandistică excelentă.
Iorga se temuse cândva şi avertizase în legătură cu pericolul de a se importa revoluţie bolşevică, precum oul de insectă rea, în valnici – or, acum, cu Sovromfilmul, folclorul urban autohton şi chiar cel rural a câştigat şi a ţinut mult timp în circulaţie imaginea scabros-ironică, probabil însă că pe măsura realităţii înseşi, a soldatului sovietic brav care, fără cap, înoată fumând pe sub gheaţa râului. În drum spre victorie, desigur, ca şi, din aceeaşi oştire, femeia-caporal.
AUREL BUZINCU
Comentarii