Înfiinţarea PCdR este o poveste încurcată şi împănată în timp, într-o practică bine cunoscută celor mai mulţi dintre trăitorii sub urmaşul lui, PCR-ul, cu scorneli de făcut bine la imaginea de arătat poporului muncitor şi, mai departe, poporului întreg. O poveste, însă, nicicum clară şi luminoasă precum au spus-o şi au impus-o batalioanele continuu împrospătate de activişti ai Partidului – cei mai mulţi ignoranţi şi ei în materie ori numai tăcuţi (din rigori de conformare ori din neştiinţă sadea) – şi de servanţi cu atribuţii felurite, inclusiv de cercetare, desigur că ştiinţifică. Acestea, de altfel, cât se poate de omeneşti şi, în fond, de tolerabile şi chiar scuzabile dacă nu ţin să facă pui, doar că nu şi eroice. Aşa, chiar dacă adesea Partidul şi statul luat de el în unică şi indivizibilă posesie, într-o pasiune a lor pentru tinichele lucioase venită tot de la Răsărit, odată cu lumina, le-au recunoscut şi răsplătit ca atare, încât o mulţime de piepturi s-au umplut decenii la rând de strălucirea acestor însemne evocatoare, în intenţia lor, de glorii. Drept care poeţii vremii, nu mai puţin doritori ei înşişi de titluri, ordine, medalii şi diplome, au proclamat ca fiind liric, dintre părţile corpului omenesc, mai cu seamă pieptul, pe care l-au văzut de oţel, oţelit ori stâncă, scut, mândru, avântat şi străjuit de braţe tari muncitoreşti. Ca urmare, zisa cu Fruntea de gânduri ţi-e plină a devenit caducă şi, mai mult, periculoasă. O astfel de frunte putea induce, primejdios şi nedorit, în importantul sediu al afectului partinic, dubitaţie, îndoială ori chiar putea fi simptom al coacerii în ascuns egoist a duşmăniei, a conspiraţiei, a diversiunii. În general, turnul de fildeş al vieţuirii în sine, înguste şi incontrolabile, a trebuit lichidat pentru ca omul nou să poată fi dăruit deplin traiului colectiv plenar, clocotitor şi la vedere.
Dar: interes şi aspiraţie, intenţie şi voinţă, determinant influenţate, încurajate şi sprijinite din afară, de iluzorie încolonare proletară internaţionalistă în bătălia privită ca singura cale, legică şi iminentă, de dobândire a drepturilor legitime refuzate în reaua întocmire socială capitalist-moşierească şi, de fapt, de coalizare şi de organizare, în bună măsură tot iluzorii, a lumii de jos (producătoare, singura pozitivă în viziunea conform căreia munca şi producţia de bunuri comercializabile şi astfel aducătoare de câştig sunt alfa şi omega vieţuirii) pentru punerea acesteia, ca oştire gata de asalt şi de victorie sigură, sub ofertă străină, transnaţională, de steag puternic şi experimentat şi sub călăuză şi comandă asemenea – acestea au accelerat o fermentaţie complicată într-un aluat complex. Ar fi de luat în seamă neapărat, aici, elanul pe care îndeobşte îl degajă şi îl infuzează în partizanii lor utopiile – cu atât mai mult cu cât aceasta, zicându-şi peste tot ştiinţifică ori chiar ştiinţă şi uzând de un aparat aparent raţional în constituirea viziunii şi în explicarea şi evaluarea realităţii, aduce din belşug apă la moara predispoziţiei unei părţi însemnate a omenetului de a-i învinui pe alţii pentru răul şi neajunsurile proprii şi de a urî în acest temei, uitând că Dumnezeu dă, dar nu bagă şi în traistă. De asemeni, datele concrete ale condiţiilor de război mondial şi ale consumării învecinate a Marelui Octombrie. Şi altele, precum, numaidecât, materialul foarte amestecat nu doar al massei – în care e drept că îşi face treaba, deja de câteva decenii, teribilul agent emoţional Sculaţi voi oropsiţi ai muncii! –, dar şi, deopotrivă, al păturii ei oportuniste şi pe acest fond activistă de emanaţi şi de căutători de parvenire, ca şi, nu mai puţin, al celei de aderenţi la cauză, pe bază de convingeri sau de interese, veniţi din alte medii. În orice caz, aceştia – spre deosebire de implicatul nemijlocit în practica politică aievea, activistul revoluţionar rus, obligat prin asta la fermitate şi la radicalism – nu sunt, în general, mai decişi, mai fermi, mai puri ideologic şi cristalini în expresia lor decât populaţia clasei sociale pe care ei, acţionând pe o piaţă concurenţională de profil tot mai reală, ambiţionează să o conştientizeze, să o organizeze, să şio subordoneze şi să o conducă. De aceea şi au parte cei mai mulţi, în lumea consistent canibalizată pe care o construiesc şi pe care o opun celei existente, mai ales de zile negre şi uneori brusc scurtate, este adevărat că şi de duşmanul de clasă, dar mai ales de tovarăşii de luptă.
În cele mai numeroase cazuri e vorba despre o înclinaţie, o întâmplare sau o oportunitate din care singuri aleg să-şi facă profesie şi astfel, din dăruire şi angajament mai întotdeauna de amator şi sigur că şi sub semnul stimulului material şi al promisiunii de bine personal, apare aici, ferm diferit de politician şi de omul de stat, revoluţionarul de profesie, mai mult ori mai puţin limpezit doctrinar şi tot aşa înzestrat pentru munca lui – iar asta, de fapt, pe speze motivaţionale proprii, dar exploatând, atâtea câte există şi cât se poate, disponibilităţile acelei democraţii pe care el urmăreşte să o dărâme pentru a o înlocui cu alta, a lui. Şi ici şi colo el şi tovarăşii lui au cruntă izbândă cu a lor democraţia populară. Cea care uneori îi reabilitează postum.
În căutarea explicaţiei acceptabile pentru o atare alegere omenească, unii îl citează pe (aproape) păţitul Bellu Zilber, care crede, poate că nu total lămuritor, dar nu şi neplauzibil, că aderenţii din vremea în discuţie la angajarea în aventura revoluţionară de stânga erau: Atraşi de misterul unei lumi închise în conştiinţa lor, intrau într-o viaţă nouă, nu într-un partid politic. […] Deveneau importanţi în faţa propriilor lor conştiinţe, începeau să capete un statut eroic. Ieşeau din pielea unor dezmoşteniţi ai soartei, ca să intre în aceea a unui personaj important, deţinător de mari secrete. Iar ca un personaj emblematic al cumplitei epopei utopico-revoluţionare a bolşevismului ar fi de privit bulgarul cu nume sonor Christian Rakovski, de viţă aristocratică şi cetăţenie română, cu moşie moştenită lângă Mangalia (la Pecineaga, unde l-ar fi vizitat prietenul Troţki însuşi), cu nevastă româncă şi ambiţii politice româneşti reformiste neîmplinite şi poate că şi de aceea devenit neînduplecat duşman al României, cu rol în apariţia PCdR, trecut prin cele mai înalte însărcinări şi cercuri sovietice şi cominterniste şi sfârşind executat în marea epurare stalinistă.
Naşterea, însă, a ceea ce şi-a autoatribuit denumirea de partid al clasei muncitoare din România este în concordanţă deplină cu natura unor astfel de ape tulburi. Nu e vorba despre o constituire instituţională obişnuită şi, propriu-zis, nici chiar de urmarea vreunui act de recunoaştere ca atare de către organismul străin – Internaţioanala Comunistă , act care, mai departe, să fie consecutiv îndeplinirii celebrelor 21 de condiţii ale afilierii la Comintern. Şi tot aşa, mult slăvita zi de 8 mai nu are de a face cu naşterea Partidului altfel decât din nevoi de sulemenire propagandistică menită să-i ascundă acestuia petele de pe obraz.
Multe dintre datele acestei istorii se află acum în circulaţie – anevoie de ştiut dacă toate şi poate că încă tratate prea apăsat cu afectul, ceea ce nu face bine cunoaşterii veritabile şi uzului în viaţă de învăţătura lor, dar o atare realitatea nici nu e deocamdată uşor de ocolit. Mai curând se ajunge la a o ignora, iar asta e cu deosebire rău – de unde şi încurajarea de reiterare.
La 8 mai 1921, adevărat, s-a deschis din iniţiativă a probolşevicilor şi procominterniştilor un congres al mişcării socialiste din România şi, tot adevărat, în care se vor fi consumat dezbateri – pentru că lumea mişcării, în creştere de popularitate, era extrem de diversă, indecisă, ezitantă –, dar în care nu e deloc cert că participanţii ar fi apucat să ia şi decizii. Mai curând, deşi drumul era bine pregătit din afară, deciziile de conformare, de executare a dispoziţiilor Moscovei lui Lenin, Troţki, Buharin, Zinoviev, Racovski n-au existat atunci. Scopul congresului a fost într-adevăr crearea Partidului Comunist din România prin transformarea în acest sens a Partidului Socialist şi ratificarea afilierii la Comintern. Dar asta doar să fi început să se întâmple în 11 mai – când aripa social-democrată reformistă, adversară afilierii, era deja retrasă din mişcarea socialistă, iar centriştii (socialiştii unitari – susţinând o afiliere condiţionată) erau suspendaţi şi i se cerea Cominternului să se pronunţe în privinţa excluderii lor din partidul de tip nou, radical, revoluţionar. Arestările, însă, din ziua următoare amânau botezul Partidului şi actul de aderare. Dovadă e faptul că la al treilea congres al Cominternului, desfăşurat în iunie-iulie 1921, neexisând încă în România un partid comunist constituit şi recunoscut, nu există nici o delegaţie oficială a acestuia, ci doar delegaţi improvizaţi, fără drept de cuvânt, dintre românii fugari.
Atunci când formal izbuteşte să se constituie, Partidul – acela care vizează să conducă poporul muncitor din ţara proprie nu altfel decât ca subordonat în condiţii de parte a organismului străin şi nu spre altceva decât cum şi spre ce dictează, cu autoritate de etaj ierarhic superior, conducerea străină, afilierea implicând angajament ferm de subordonare faţă de Cominternul văzut ca centru de conducere a mişcării muncitoreşti mondiale (conform Dicţionarului politic, B.N. Ponomarev, ediţia în limba română din 1959) – este, precum istoricii înclină să creadă, rezultatul unei experienţe cvasiaventuroase consumate în a doua parte a lui 1920 pe tărâmul Babei Iaga de către o echipă de socialişti plecaţi acolo în scop de cunoaştere pe viu a lucrurilor şi care, trataţi în patria sovietelor felurit după nuanţa culorii lor, se confruntă cu excese, brutalităţi şi însărcinări cu misiuni şi cu obligaţii. Unii dintre ei, astfel, supuşi iniţierii specifice şi unor împuterniciri de aceeaşi factură, îşi depăşesc mandatul limitat şi se întorc acasă angajaţi, croiţi, gata să devină eroii lumii noi. Este vorba despre o delegaţie a mişcării socialiste din România, alcătuită astfel încât să reprezinte toate orientările acesteia, inclusiv sindicatele şi tineretul de stânga, care străbate un drum lung şi ocolit spre Moscova pentru participare cu statut de observator la Congresul al IIlea al Internaţionalei Comuniste, ajunge acolo târziu şi se întoarce acasă având în buzunar inclusiv lista viitorilor conducători aleşi ai Partidului.
AUREL BUZINCU
Comentarii